Şarja şi cazna de la Chiajna

E greu să aterizezi din Liga Campionilor direct la periferia Bucureştiului. Acolo, fie că vorbeam în trecut de Otopeni, Brăneşti sau vorbim acum de Chiajna, se pare că e lucru dovedit: ilfovenii ăştia sunt chiar talentaţi la fotbal… Sau, măcar, la topit banul public în fotbal. Dar, nu-i aşa?, într-o ţară cu 273 de locuri de vizitat, nu e altă metodă mai plauzibilă de a-ţi afişa numele pe o hartă. Uite aşa se face că, după ce joci cu Galatasaray-ul unui Istanbul, cobori la o localitate de fix 4000 de ori mai mică. Un loc în care fotbalul se trăieşte ca în divizia a VIII-a din Anglia (ca să fiu indulgent), unde principala raţiune a spectatorului este săparea până la origini a timpanelor adversarilor şi altoirea vocală a arborilor lor genealogici. Un loc în care, vă spun sincer, anul trecut credeam că CFR-ul nu va mai avea haltă. Însă, după înfrângerea cu 2-4 din Gruia, atât de aclamată de mass-media, iată că a existat o concordanţă între Concordia şi ideea de fotbal urban-rural practicată la noi. Vrând-nevrând am mai bifat o deplasare la Chiajna şi, dacă nu va fi nicio anchetă bugetar-fiscală prin zona aceea, ne putem lua de acum abonamente gratis (cât era biletul sezonul trecut) şi pentru la anul.

Aşadar, de voie-de nevoie, a trebuit să bifăm această deplasare atât de problematică pentru o echipă ca a noastră, care îşi bâjbâie încă limbajul şi identitatea. Am dat de un adversar decent, mai bun decât mulţi alţii cu care deja am pierdut în acest sezon şi care înaintea noastră putea aşterne un mic record de minute fără gol încasat. Motive suficient de teamă, un meci care trebuia tratat cu seriozitate şi inteligenţă. Pentru ca misiunea să fie mai dificilă, echipa noastră îşi lingea rănile fizice şi psihice după meciul cu turcii. Fără fundaş stânga clasic, cu o singură opţiune de vârf împins în tot lotul şi cu câţiva jucători ieşiţi din formă, cu un stil haotic, în care parcă nimeni nu se cunoaşte cu nimeni, aveam motive suficiente să mergem pe un meci de 1,X,2. A ieşit până la urmă bine, trebuia acum să câştigăm şi atât, trebuia ca la Chiajna să luăm şarja de puncte.

Nu a fost o partidă strălucită, ci una în care CFR-ul a fost în cele mai multe momente egala modestei sale partenere de luptă. Un spectacol urât, cu faze destul de puţine şi cu goluri date de CFR ca din ceaţă. Un meci în care am intrat greoi, în neconcordanţă cu Concordia, cea care în primele 10 minute deja bifase două ocazii mari de gol. Ce-a urmat însă de-acolo poate fi considerat de noi drept acceptabil, date fiind postura şi dezordinea din acest moment de la CFR.

Apreciez felul în care ai noştri nu s-au pierdut cu firea, cum au început să împingă tot mai sus adversarul şi cum au cuminţit şi „dresat” oarecum meciul, într-o stare de neutralitate convenabilă pentru formaţia care conducea pe tabelă. Nu mai contează că pe final am renunţat complet la ofensivă. Era de aşteptat, atâta vreme cât făcusem o schimbare de genul Kapetanos – Godemeche. Nu e deloc ruşinos faptul că n-am putut repeta măcelul din meciul cu Braşovul, ci ne-am cantonat în defensivă. Bjelanovic accidentat, Sougou încă nerefăcut total (cu evidentă frică la anumite situaţii), Bastos obosit, Rui Pedro în cele din urmă accidentat, Hora, Nicoară fără perspective şi Valente încă neconfirmat. Cu cine să atacăm? Iarăşi cu Gabi Mureşan?

În condiţiile date eu mă declar foarte mulţumit de această victorie cu 2-1 pentru care însă n-am tremurat cât cu Turnu Severin, de pildă. Poate că ar trebui să avem aşteptări mai mari de la noul antrenor, pare că a trecut prea devreme euforia noului, a tacticii proaspete (care, de fapt, e cam acelaşi lucru, orice opţiune fiind blocată în limitele jucătorilor), dar ceea ce rămâne este impresia că lucrurile tind să intre sub un aparent control. Mi-a plăcut faptul că fiecare privire aruncată antrenorului detecta un om de acţiune, în acţiune, unul care încearcă în fiecare clipă să indice ceva, să corecteze altceva. Unul care îl frânează pe Bastos cu un gest ferm să plece aiurea în pressing, unul care face semn fundaşilor să strângă, unul care comunică mereu şi pare că ştie ce ar dori de la jucători. Un antrenor care vede problemele şi reacţionează imediat. Nu aşteaptă minutele 60, 75 şi 90 pentru schimbări (cum făcea Costa), nu face schimbări doar de dragul înlocuirilor ci, dacă ştie că un lucru n-a mers în prima repriză, intervine imediat chiar la pauză. Este cazul schimbării Aguirregaray – Mureşan de acum, una probabil dictată de forma mai slabă a lui Muri, dar şi din cauza cartonaşului roşu care părea iminent.

În privinţa alegerii jucătorilor, îmi este clar că Paulo Sergio nici nu a prea avut opţiuni. Doar în privinţa ţinerii lui Aguirregaray pe bancă nu sunt de acord, ideea cu Rada a fost a medicului echipei nu a antrenorului, dar, în rest, trebuie aprobate mai toate alegerile, în special preferinţa pentru folosirea lui Rui Pedro mai mult pe centru. Iată, în ultimele 3 meciuri, portughezul marchează constant, este printre premianţii partidelor. Să fie doar o întâmplare? Rămâne de văzut. Eu sper să fie doar o descătuşare a lui Pedro, fiindcă apetitul său ofensiv era vizibil demult, doar că parcă nu se lipea golul de el. Pe lângă reuşita în sine, la fel de notabile sunt şi contribuţiile sale din atac, acele pase şi centrări în faţa porţii. Cred că după ce Sougou şi Bastos vor pleca, vânduţi grabnic pe valul Champions League, vor veni sub reflectoare Rui Pedro şi Aguirregaray.

Remarcabil va rămâne din acest meci şi golul 2, venit în cel mai bun moment, când comentatorul încă jubila pentru necazul CFR-ului, la probabil una dintre cele 2 faze de atac cu virtuozitate de pe cele 90 de minute. În rest însă, ceea ce ştiam deja: lentoare şi deficienţă majoră de mişcare, de demarcare, blestemul paselor lungi, cu şanse de succes una din zece (bine ar fi şi atât!), joc de pressing fluctuant, mai degrabă timid şi câteva greşeli individuale tactice absolut inexplicabile.

Acestea sperie cel mai tare. Prima la care mă refer este debusolarea atacanţilor, felul în care se scot singuri din joc. Numai la Chiajna am numărat cel puţin 7 off-side-uri, fie la Kapetanos, fie la mai vechiul „client” Sougou. Unele fac parte din joc, sunt naturale şi deci scuzabile, dar ce să spunem despre momentele când sunt prinşi în offside după un corner la poarta adversă? Uită de ei în careu, în loc să vină în linie cu fundaşii şi sunt semnalizaţi de la margine câte 3 la pachet. Pentru aşa ceva parcă chiar nu există notă de înţelegere. Asta se învaţă de la juniori, iar la nivel de Champions League (cum jucăm noi, zice-se) ar trebui să fie un automatism. A doua gafă individuală, de data asta cu consecinţe şi mai grave pentru noi, este felul în care s-a încasat golul. Ar fi putut fi momentul în care scăpăm jocul de sub control, ar fi putut da totul peste cap. Chiar şi aşa, nu-mi iese din minte cum, la acea lovitură de la 20 de metri de poartă, niciunul din zidul nostru nu s-a gândit să sară. Mingea a trecut peste creştetele lui Cadu şi Luis Alberto şi nici nu a trebuit să caute vinclul sau partea de sus a porţii pentru a intra în plasă. Că a fost o lovitură liberă dată cam gratuit, Wellington nefiind faultat, e un amănunt pe care-l putem trece cu vederea. Important este că acolo, dacă zidul sărea corect, nu ar fi putut fi nicicum gol. Din întreg meciul, acesta este momentul cel mai deranjant, cel în care ne-am comportat pueril pentru nivelul la care pretindem că jucăm.

Trecem însă de acest meci cu toate punctele luate. Uşor-uşor urcăm în clasament. Poate că, până la urmă, locul 2 va putea fi atins, desigur, la mare luptă cu Vasluiul. Dar îmi pun toate speranţele în Hizo şi în felul în care ştie să „gestioneze”, pardon, detoneze, momentele de criză. Să ajungem cumva la limanul iernii, cu cât mai multe astfel de victorii, fără surprize împotriva echipelor care sunt de bătut şi atunci vom putea avea pretenţii de la Paulo Sergio. În iarnă ne vom da seama dacă este sau nu un antrenor cu o clasă peste tot ceea ce am avut până acum. Primele impresii sunt pozitive, dar neconcludente; deocamdată sunt prea multe variabile în ecuaţia echipei pentru a putea cere de la el altceva decât redresare, nu putem să pretindem şi să aşteptăm rezolvări geniale. Deocamdată astfel de victorii suficient de liniştite sunt exact ceea ce avem nevoie, fie ele obţinute cu cazne la chiajne.

Autor: Albusibiu