Cash-ul și peșcheșul

Istoria are modul său propriu de a-și arăta adevărurile. Indiferent de păcatele ce i se aruncă în cârcă, întotdeauna cei care au făcut un pas în față în vremuri au avut parte de privilegiul de a fi învingători fiindcă au meritat, fiindcă au avut acele elemente de curaj, valoare și grandoare care i-au cernut de pleavă. Restul vorbelor, conspirațiile, scuzele/găsirea motivelor și „eroismului de o secundă” aparțin doar celor mici, celor neputincioși. Asta este și situația istoriei româno-turce. O bună parte a „istoriei noastre fardate din manuale” este bazată pe constantele lupte cu otomanii. Un voievod eroic aici, unul acolo (la o sută de ani distanţă), o mână de lupte câștigate… într-o perioadă de mai multe secole! O țară mică, evident, dar care, vezi Doamne, a fost o stavilă a creștinătății!

Suflați un pic peste praful acesta de sfert de adevăr. Ce veți constata? Că până și marii conducători ai noștri, după ce îi biruiau într-o luptă pe turci, sfârșeau invariabil plătindu-le tribut, deci își recunoșteau înfrângerea. Vedeți și epopeicele înfruntării cu turcii: o mlaștină aici, o ambuscadă dincolo… În luptă dreaptă nu i-am învins niciodată. Nici nu aveam cum. Ne-ar fi copleșit atât numeric, cât și prin tehnica de luptă. Așadar ne rămânea doar strategema celor mici: pârjolul în fața lor și… contraatacul. Așa câștigam bătălii, însă niciodată războaie, mereu plecam capul, mereu plăteam tributul cuvenit celui mai tare.

Acum, vă întreb: de ce ar sta lucrurile în sport diferit? Câtă vreme fotbalul turc a fost într-o perioadă mai romantică, definită mai mult prin amatorism, ne-am putut lăuda cu niscaiva succese în fața lor. Apoi însă, peste ani, lucrurile s-au schimbat. Capitalismul intră puternic în marile orașe ale Turciei. O națiune de 75 de milioane de oameni, fanatici în multe, dar în nimic atât de pătimaș ca în fotbal. Au investiții masive, sponsori cu dare de mână, stadioane, vedete internaționale transferate, orânduiri din ce în ce mai capitaliste și, cum este logic, performanțe europene. Pe lângă forțele campionatului turc, echipele noastre sunt liliputane, am ajuns și aici în situația istorică a românilor în fața turcilor. Iar cash-ul pe care ei îl investesc trebuie să-și ia peșcheșul de la rezultatele lor în faţa noastră.

Ceea ce s-a întâmplat pentru noi acum 2 săptămâni, rezistența de la Istanbul, ține mai mult de legendă, doar astfel poate fi socotită șansa ploii de atunci. A fost acea „mână divină” care a făcut ca o echipă să reziste, ba chiar să dea gol, fără a avea măcar un șut pe poartă. Pentru asta aliotmanul a turbat, și-a adunat toate forțele, iar „ienicerii” săi de această dată erau gata să ne dea pedeapsa, să-și eficientizeze, în sfârşit, calitățile. Unele reale, pe care o demonstraseră, fie vorba între noi și în meciurile cu Manchester, cu Braga și, chiar și cu CFR, mereu eșuând la limită, nedrept şi inexplicabil. Acel punct pe care-l aveau în clasament era doar un cumul de situații lipsite de șansă, nicidecum o expresie reală a valorii lor.

Vreţi să vorbim despre nivelul adversarului nostru de miercuri? Comparaţi doar partida noastră cu Manchester şi cea cu ei. Vi se pare că englezii au fost cu ceva mai buni decât turcii? Diavolii ne-au dominat, însă au făcut asta profitând de frica noastră de a ieşi la joc. Au amorţit jocul şi au aşteptat ca clepsidra meciului să-şi verse până şi ultimul bob de nisip. Turcii, pe de altă parte, au întâmpinat rezistenţa noastră, au avut de a lupta cu noi, cu un CFR care ştia că voia ceva (nu şi cum să obţină), care avea 4 jucători cu profil determinat ofensiv pe teren: Kapetanos, Bjelanovic, Sougou şi Bastos. Jucătorii lui Terim au controlat însă meciul în stil de mare echipă, prin pase, prin posesie enervantă, uneori în doze de peste un minut, ne-au servit un joc de contraatac exact cum ne-am fi dorit noi să le oferim. Diferenţa era că ei aveau cu cine să-l practice.

Aceasta e marea prăpastie între noi şi ei: valoarea jucătorilor. Galatasaray a depăşit cantonarea în era naivă, când fraţii Becali le dădeau ţeapă după ţeapă. Un alt Stancu nu va mai ajunge la ei. Au început să înţeleagă că marii jucători vin de la mari echipe şi pe salarii… Construiesc ca atare şi, de câţiva ani, îşi folosesc banii cu folos. În acest ritm turcii vor oferi o contrapondere estică pentru bogaţii Rusiei. E destul să aruncăm o privire pe lista jucătorilor Galatei prezenţi în Gruia, ca să constatăm că nu am jucat cu o codaşă a grupei, cu echipa cu doar un punct, ci cu o forţă europeană. Priviţi lista: Cris, transferat de la Lyon, portarul Muslera, titular de naţionala Uruguayului, adus de la Lazio (noi pe Pereira l-am vândut cu prima ocazie), Altintop de la Real Madrid (mai trebuie adăugat ceva?), Riera de la Olympiacos (înainte, la Liverpool), Eboue de la Arsenal, Nounkeu – om de naţionala Camerunului, iar toţi ceilalţi jucători de origine turcă cu măcar un meci în naţionala mare a lor. Când ei au ochit pe cineva, au luat fără prea mari probleme. Ni l-au luat pe Culio, exact când devenise mai important pentru noi, când era omul principal la noi. Atunci când noi vom reuşi să transferăm un om cu un astfel de rol de la ei, atunci vom avea dreptul să pretindem o comparaţie cu ei. Pe ai noştri îi ştiţi prea bine, de unde au venit şi pe ce sume. Câtă vreme luăm piese reşapate sau aruncate de alţii, nu putem decât să ne aşteptăm că acestea vor ceda atunci când ne este lumea mai dragă. Acesta ne este nivelul şi trebuie să-l acceptăm ca atare. Nu cu resemnare, ci cu realism şi cu mândria celui ce ajunge pe prima scenă a Europei. Faptul că iluziile noastre rup rândurile prea uşor este cauzat doar de fragilitatea construcţiei noastre de la temelie şi până la finisajele de fineţe.

E de-ajuns acum un singur moment ca să hotărască o întreagă partidă. Miercuri a fost minutul 61: Ivo Pinto, în loc să degajeze în tribună (aşa cum ar face orice apărător căruia experienţa îi spune să joace sigur), dă să ţină mingea în teren. Pierde, urmează o centrare la care Felgueiras respinge destul de moale. Toată apărarea se buluceşte să blocheze, se dă totul peste cap. Luis Alberto nu închide bine unghiurile pe linia de fund şi centrarea iese de acolo, prin faţa porţii. Cadu şi Ivo Pinto sunt prinşi pe călcâie şi imediat vine golul. Acolo, pe o fază în care piesele noastre au căzut una peste alta, ca la domino, s-a stricat echilibrul fragil şi atât de greu menţinut de CFR în acestui joc. Este exemplul cel mai clar cum se face diferenţa în Champions League, acolo unde nu ai voie să fii altfel decât impecabil. Scapi o dată fără gol din 23 de şuturi, altădată dai peste un teren desfundat, dar în cele din urmă te trezeşti pus la zid.

Astfel cred că s-a pomenit noul antrenor, Paulo Sergio, în faţa turcilor. Cu resurse limitate, dar mai ales neprotejat de şansă, obligat la o luptă directă, dar inegală cu Galata, nu a avut alt deznodământ decât să dea peşcheşul erorilor, să plătească tribut greşelilor, atât celor individuale, cât şi celor de grup, celor ale unei echipe care deşi vrea multe, are mijloace limitate de exprimare şi, îngăduiţi-mi să cred, de pregătire. Poate că în campionatul României este destul să te avânţi în pressing, avantajul valoric rezolvă deficienţele de poziţionare. În Champions League însă, totul trebuie să funcţioneze până la cele mai mici amănunte. Nu o dată am privit încercările noastre disperate de a face recuperări: Kapetanos avansând în vârf de lance, Muri luând zona apropiată, dar… în urma lor nimeni – Sougou prea departe, Bastos prea static. De câte ori trebuie să i se permită lui Bastos să se oprească din alergare, atunci când echipa încearcă pressing, fără să acopere niciun culoar, fără să aibă niciun adversar în spate? Să stea şi atât. Sougou aleargă, dar haotic, e uşor de pasat, fiindcă se desprinde prea mult de linia de mijlocaşi, iar în privinţa celor 2 care ar trebui să fie principali recuperatori, Mureşan şi Godemeche, urmăriţi cât de ineficient şi lent se pune în teren francezul. Câte mingi a recuperat miercuri, atât cât a jucat, doar prima repriză? E destul să priviţi sfiala cu care îl atacă pe Altintop la faza din care s-a deschis scorul. Cine să fi ieşit acolo la blocarea centrării de pe stânga? Sepsi, cel care avea om de ţinut, Mureşan şi Luis Alberto, prinşi de fază pe centru sau Godemeche? Centrare bună, o deficienţă de reacţie şi a lui Piccolo şi se face 0-1. De-acolo totul este o caznă, un „Şoarecele şi Pisica” pe tot terenul. E interesant cum turcii nu şi-au mai făcut ocazii, cum au preferat să paseze de-a latul, la trecerea timpului. Această repriză a semănat izbitor cu repriza a doua a meciului cu Manchester.

Cauza principală a acestei situaţii este, aşa cum am spus, lipsa posibilităţilor echipei, lipsă de sincronizare între jucători şi linii, ceferiştii noştri având o comunicare de-a dreptul rudimentară în teren între ei. Edificatoare este cearta dintre Cadu şi Luis Alberto, la o fază în care adversarul făcea preluarea între linii, Cadu nu îndrăznea să atace, iar mijlocaşul nostru pasase deja răspunderea, în mintea sa, fundaşului. Cel mai clar, erorile de comunicare se văd în zona lui Mureşan. Au fost cel puţin 3 situaţii în care nimeni nu l-a informat pe mijlocaşul nostru de conjunctură (fiindcă Muri poate fi orice, numai mijlocaş ofensiv nu!), unde se află adversarii, cât de singur este pe anumite zone. A trebuit ca mai întâi Mureşan să piardă două baloane (unul dintre ele ducând la golul 3 al Galatei), pentru ca, mai apoi, la prima situaţie în care mijlocaşul a făcut o preluare într-o zonă liberă, să nici nu mai încerce să pună mingea jos, să vadă ce-i în jurul lui, ci să aleagă speriat pasa înapoi. Ridicole aceste situaţii, urâtă huiduiala răzleaţă a unor spectatori care nu înţeleg mecanismul în ansamblul său, dar vina principală pentru astfel de momente nu aparţine jucătorului, ci felului în care tot sistemul nostru este vraişte, nu de azi de ieri, ci încă de la primul 2-2 cu Iaşul. La fel, derutante au fost câteva momente avându-l pe Luis Alberto ca protagonist (măcar, pornind de la el nu s-a luat gol) şi pot bănui şi acolo doar aceeaşi cauză: lipsa unei schiţe tactice de joc, una care să-i ofere jucătorului o soluţie rapidă, de siguranţă, timp în care el să poată căuta o eventuală alternativă şi mai bună. Nesiguranţa se vede la cele mai multe acţiuni ale noastre, iar realizarea unui plan tactic de la A la Z nu cred că se poate înfăptui decât în primăvară.

Ce-i pot reproşa lui Paulo Sergio? Eventuale opţiuni de alcătuire a echipei. Kapetanos a fost în mod vădit mai lipsit de vlagă decât Bjelanovic. Cum ar fi fost să fie croatul titular? Probabil că ar fi fost o nedreptate şi faţă de grec, faţă de aportul său în Champions League până acum şi, în aceeaşi măsură, un lucru greu explicabil lojei. Ca atare cred că croiala primului 11 a fost cea corectă. E drept, cu 3 mijlocaşi defensivi care nu ofereau niciun orizont unui joc de pase ci doar unui bombardament de mingi lungi, era clar că nu se urmăreşte decât un egal, dar alte opţiuni nici nu cred că erau pe bancă. Îl aveam pe Bastos şi accidentat şi cam ieşit din formă, pe Rui Pedro inconstant sau pe Diogo Valente încă neintegrat în vreun sistem. Dacă ar fi fost Aguirregaray disponibil, probabil că altfel ar fi stat situaţia, Godemeche ar fi luat loc pe bancă şi am fi avut un mare plus la capitolul combativitate şi al deplasării în teren.

De asemenea, pot da vina pe antrenor pentru schimbarea neinspirată din finalul de meci, când oricum scorul era 1-3, cu Diogo Valente în locul lui Kapetanos, punerea numărului 10 al nostru pe flanc, pe stânga şi trimiterea lui Bastos în centru, adică exact ceea ce n-a funcţionat deloc în perioada Andone. Singurul moment care a rezultat de acolo a fost o fază cu ricoşeu, în minutul 90, când lui Sougou i-a mai trebuit puţin să ne dea de 2 bani şi 4 minute speranţă. Avea şi are nevoie şi antrenorul actual să repete greşelile trecute. Să vedem dacă învaţă din ele.

Însă, în aceeaşi măsură, trebuie să remarc lucrurile bune făcute de Paulo Sergio. Mutarea de la pauză, cu scoaterea lui Godemeche şi introducerea lui Bjelanovic este cea care merită cele mai multe laude, este cea prin care Galatasaray a fost surprinsă nepregătită, în care CFR-ul a echilibrat imediat jocul, cu efect direct pe tabelă. A fost o schimbare curajoasă: o pereche Bjelanovic-Kapetanos a mai fost o singură dată folosită destul pe teren, la înfrângerea cu Viitorul Constanţa. Ori între adversarii aceştia doi, Viitorul lui Hagi şi Galatasaray-ul lui Hagi este o astronomică diferenţă. Paulo Sergio a fost dispus să rişte totul, a reuşit să motiveze echipa, să dea un impuls şi a fost, zic, destul de aproape să-şi atingă scopul: Bjelanovic a fost ceferistul cu cele mai multe dueluri aeriene câştigate şi, tot el a dat recuperare ofensivă de la care a pornit golul lui Sougou. Tocmai datorită acestui fapt, fiind mai bătăios şi poate cu un mic plus şi de viteză, l-aş fi dorit pe el titular în locul lui Kapetanos.

După egalare a urmat un joc pe contre, în care CFR-ul nu stătea tocmai rău. Asta, aşa cum am spus din bun început, până la erorile individuale, imediat sancţionate de turci. Nu cred că antrenorul ar mai fi putut preveni acest lucru. Cu o schimbare făcută rapid, Sepsi înlocuit cu Bastos, cu o a doua tactică, Paulo Sergio nu putea face ultima modificare până în minutul 60. Trebuia aşadar să folosească ceea ce avea la dispoziţie, adică echipa în modul de atac, aşa cum o pusese la pauză: Kapetanos, Bjelanovic, Sougou şi Bastos. Pentru a-i fi reuşit planul, aveam nevoie ca apărătorii să fie impecabili şi, de ce nu, de un „kilodram” de noroc. Nu putem imputa prea multe jucătorilor: Cadu şi Piccolo au greşit fiecare doar câte o singură dată – fiecare greşeală a dus la un gol, Ivo Pinto, cu câteva greşeli, dar şi multe blocaje, Camora aproape perfect pe apărare, dar cu contribuţie zero pe atac.

Luând însă ca ansamblu, se vede imediat diferenţa. Momentele de posesie ale Galatei au fost exemplare, cu mingea pusă la firul ierbii, cu pase scurte şi demarcări imediate, pe poziţie viitoare. Poate procentajul statistic de posesie nu este deloc ameţitor, dar ţesătura de pase chiar ne-a făcut să vedem stelele Champions League verzi.

Fatih Terim şi-a făcut bine temele, aşa cum promitea. Capcanele pe care a încercat să i le întindă Paulo Sergio au fost rapid dejucate. Ar fi putut fi surprins la acele lansări lungi pe centru, dacă atacantul nostru împins n-ar fi fost Kapetanos, ci poate Ronny, Weldon… şi lista de vise rămâne deschisă. Acolo, pe centru, Galatasaray are o problemă şi pasele lungi, în adâncime, din startul meciului, aveau o justificare. Totuşi, lipsa de valoare, precum şi turnura pe care au luat-o lucrurile în minutul 18, a blocat total CFR-ul.

Terim este într-adevăr un antrenor prea experimentat pentru ca să piardă un meci atunci când are un asemenea lot valoros la dispoziţie. A venit din start cu siguranţa învingătorului, a intrat pe bancă afişând o atitudine şi o ţinută care a smuls aplauze din partea spectatorilor de la tribuna I a stadionului din Gruia. Ce nu mi-a plăcut a fost nedreptăţirea lui Paulo Sergio, aplaudat doar disparat din tribune. Dar cine să stea să-l încurajeze? Cei vreo 20 de oameni care cântau imnul CFR-ului înainte de meci? Cultura fotbalistică din tribunele stadionului este încă la nivel primitiv şi cred că va fi nevoie de mult mai mult decât tonul dat ici-colo de crainicul stadionului. Lumea vine pentru CFR, dar nu primeşte decât un show perimat, ceva tropăieli pe tribuna a II-a, ceva „C-F-R, C-F-R” şi cam atât. Nu e vorba să se rupă stadionul în două, nu putem fi fanatici ca turcii sau ca pe alte stadioane din România. Nici nu trebuie aşa ceva, probabil avem altă vârstă, alt specific al oamenilor. Însă, trebuie instituit un cod de civilizaţie europeană şi în tribune: imnul echipei se cântă de tot stadionul, direct din inimă, nu din gât (de ce nu putem lua exemplul vesticilor?), intrarea pe gazon merită întâmpinată în picioare, ca la teatru, la fel şi momentele în care se fac schimbări, iar pasele la portar mai trebuie şi tolerate, nu degrabă fluierate, fiindcă uneori noima fotbalului le impune. Dacă nici măcar imnul şi decorul Champions League nu mai dau alt tonus, nu schimbă o atmosferă glaciară, încep să-mi dau seama că echipa a ajuns în Europa, dar spectatorii şi mai ales spectacolul încă suferă la „coeficientul valoric” şi nu va trece de play-off-ul calităţii. Dacă alte stadioane cântă “You’ll never walk alone”, la noi parcă se transmite ideea “You are always alone”. Trebuie doar un element coagulant, fiindcă bunăvoinţa oamenilor există, mulţi chiar depun eforturi pentru un astfel de meci de Champions League şi nu fac aceste lucruri doar ca să caşte ochii la adversarele de prim rang pe care le aduce CFR-ul în România.

Pentru mine, imaginea serii rămâne coloana lungă de maşini văzută la ieşirea din Cluj spre Turda, târziu după ora 12 noaptea. Din sens invers nu venea nimeni, încolo însă erau zeci, sute de maşini, de Alba, Hunedoara, Mureş sau Sibiu. Nu mă îndoiesc că era la fel şi pe ieşirile spre Oradea sau Bistriţa. Mulţi vin de pretutindeni către CFR, vin de departe, tăcuţi şi pleacă la fel. De ce să nu li se dea un sens eforturilor lor? Sigur, pe deoparte se cere ca entuziasmul să vină de la echipă, dar să nu uităm unde suntem, care ne este statutul şi care ne sunt realizările. Pe cei care vor spune că CFR-ul nu face nimic în Champions League, îi rog să ia drept exemplu o echipă precum Dinamo Zagreb, iar apoi cred că vor putea gândi că echipa vişinie îşi face totuşi suficient datoria faţă de suporterii săi.

Las deoparte planurile şi calculele pentru mai departe, se pot face multe scenarii şi nimic nu e pierdut, dar chiar nu mai contează asta. Obţinem o calificare efemeră în Champions League sau una în Europa League, tot aia este. În campionat, acolo vreau să văd revenirea echipei, vreau să văd continuarea trendului ascendent din meciul cu Braşovul! Prezenţa în Champions League poate fi cel mult o gală, nu muncă şi migală. Acestea sunt rezervate campionatului, acolo unde trebuie ca de-acum încolo să ne concentrăm toate eforturile, în fiecare an de-acum încolo. Sigur, miza pare mică: ne calificăm în Champions League şi iarăşi suntem ciuca bătăilor, iarăşi plătim „peşcheşul” fotbalistic celor puternici. Totuşi, să nu uităm ce păţeau în istorie ceilalţi, cei supuşi, cei a căror singură menire existenţială era… birul.

Autor: Albusibiu