Lingurița cu fotbal din haznaua turcească

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la blocul de locuințe părintesc aflat la 292 km de Humulești (dacă o iei pe DN16, că pe E60 ieși cu vreo 20 km mai mult) și la nimic din toate rahaturile motocite pe care le ținea minte Creangă, rememorez televizorul color al vecinului, dreptunchiul magic din care am primit prima lecție adevărată de antifotbal de nivel ieuropean. Am ținut minte peste secole acel meci și nici nu l-am uitat, ba i-am atras atenția și lui Darie să-l stocheze în memorie, pentru că nu se știe când vom avea nevoie de amintirea lui. Ei bine, a venit timpul să-l scot de la naftalină.

Din 24 mai 1989 (seara), cu mult înainte să se încheie cele 90 minute de pe Camp Nou, am rămas cu un gust acru-amar (predominant acru) cronic în gură și cu o repulsie eternă pentru fotbalul de peșteră. Ce-i ăla „fotbal de peșteră”? E sistemul de joc și viață în care stai pitit în întunericul grotei tale și aștepți să vină prădătorii să-ți ia gâtul de câte ori doresc  și să-ți violeze caprele (că ești prea stupid ca să stea vreo femeie cu tine în bezna umedă). Atunci și acolo, la Barcelona, au marcat galacticii Milanului: Ruud Gullit, Marco Van Basten, Ruud Gullit, Marco Van Basten. Echipa care primea golurile a trecut cam de 2,5 ori de mijlocul terenului – în timpul și în pauza partidei – dar fără vreun scop anume. După ani și ani, Adrian, fundașul central cu crampoane de inox al celor neantizați fotbalistic, se lăuda că de fapt atunci au ieșit rezonabil de binișor și au procedat prudent și corect. Dacă scoteau vreun vârf de cap din grotă, le-ar fi fost retezat pe loc. În traducere, încasau dublu…

Repet: nu știu alții… nu știu voi cum sunteți, dar pe mine prima repriză de aseară m-a dat cu toate acele secole în urmă. Chiar dacă de data asta nu-i mai spune frică, ci se folosește termenul modern de tactică, în ochii mei obosiți aspectul rămâne același: lamentabil. N-am visat niciodată să fiu și nu doresc să devin suporterul unei echipe care practică la infinit fotbal de cavou în Europa. Vreau să văd fotbal cu pieptul dezvelit și fundul protejat, nu înmormântare. Nu vreau să sufăr pentru o echipă care așteaptă într-un cavou să i se bage mortul. Vreau ca echipa mea să iasă din careu, geradeaus către Europa, pentru că linia de 16 metri nu e granița Schengen. Nu vreau o echipă care să țină cu dinții de o remiză albă și să-l trimită simbolic pe grec după țigări, poate-i cineva fraier să-i dea pe gratis.

Nu știu dacă vouă v-a plutit aseară golul turcesc (ăla veritabil, din plasa interioară) în aer, dar mi-e mi-a stat ca un calcul în urină. Acolo l-am simțit, flotând prin vezică. Tactica lui Andone (nu-l acuz, nu el a figurat pe bancă!!!) – adoptată eronat, la modul crunt, de Paulo Sergio, aproape cu tot cu primul 11 – a fost un fiasco de zile… mici! Cum poți ține de un 0-0 acasă, cu Galata, folosind tactica cu care ai ținut de un 2-0 la Braga? Dincolo ulciorul era mai ieftin…

CFR a părut o echipă minusculă, total neadaptată adversarului și cerințelor competiției, pe alocuri – prin părțile esențiale – ridicolă. Contraatacurile cu Kapetanos în funcția de vitezist au fost culmea penibilului. Acolo se cerea improvizat un proverb: „prost (fotbalist) să fii, viteză să ai”. Recunosc că am înjurat în draci, precum fumează turcul cu pistolul. Echipa m-a exasperat, exasperat și iar exasperat cum n-a reușit s-o facă niciodată. De data asta chiar nu mă interesează dacă o să-mi săriți în plete că sunt prea dur. Așa am simțit, așa vă descriu și să fiți mulțumiți că-s onest în descriere, n-o cotesc pe după arbore. Realmente eram gata să explodez. În acea formulă, CFR arăta precum un gândac cu burta-n sus. Se chinuia să iasă la joc, dar aluneca înapoi în cavoi. Dureros pentru privire, minte și inimă de urmărit așa ceva. Iar asta în timp ce comentatorii englezi întrebau oare ce mai face Andone și de ce o fi dispărut atât de prematur din peisajul Champions League. Repriza întâi n-a fost cu nimic mai scurtă decât un coșmar.

Nu știu ce a făcut pentru alții, dar pentru mine repriza a doua a salvat seara și mi-a potolit înjurăturile, în pofida scenelor sale rupte parcă din cartea nescrisă a ridicolului, ediția 2012, agravată. După minutul 46 am început să am dubii că Paulo Sergio e de fapt tot Andone, supus unei operații estetice axate pe zona fălcilor și finisat cu o liposucție. Introducerea lui Bjelanovic a urcat brusc numărul atacanților centrali la doi, măsură logică pentru o echipă care e obligată să atace pozițional. Chiar dacă Bjelanovic pare (de fapt, este) departe de a fi un atacant în care să-ți pui speranțe, să ne introducem puțin în pielea tactică a turcilor: puteau să-l ignore? Nu, trebuiau să-și țină om/oameni și pe el! Un alt efect pozitiv a fost spargerea grupului de 3 mijlocași defensivi-defensivi, care se complăceau într-o dolce far niente dulce. S-a mers pe principiul că doi vor fi obligați să tragă mai tare decât trei și au fost obligați de musai.

Apoi au venit minutele în care am prins din nou drag de CFR și nu mi-a mai fost jenă cu niște cavemeni. Nu contează că au fost puține (10-10,5-11 minute?); ele au readus speranța că această echipă nu e moartă. Alive and kickin’! Ăsta-i spiritul, asta-i echipa pe care o susțin, asta-i echipa pe care o vreau, asta-i echipa pe care o aplaud, pe care o înjur (pozitiv) cu drag! Dacă o să vină vreodată domnul Paszkany la mine, personal (sau la telefon, pe Facebook, Skype, TV Look etc.), să mă întrebe: „Mă, cum să spun?… tu, de banii mei, cam ce echipă a CFR-ului ai vrea să vezi pe gazonul verde? Una pragmatică, neposesivă, care învață permanent din greșeli și pierde penibil, meschin, ca fraierii sau una curajoasă, sufletistă, luptătoare, care nu cedează niciun acru de gazon, niciun square inch de minge, niciun percent de posesie și pierde, dar câștigă prin eleganță și orgoliu respectul Europei?”, am să aleg varianta finală, pentru că e singura care nu e pierzătoare. Nu poți să te gândești la și să vorbești despre the next level, când tu-ți sabotezi actualul nivel.

Nu susțin că repriza a doua a fost grozavă, că nu-s tolomac. Știu, Ivo Pinto nu trebuia să se hazardeze; la Porto nu se face așa ceva. Știu, coechipierii săi (și el împreună cu ei) au asistat din nou ca momâile la faza ce a dus la golul de 1-2, exact ca la golul primit cu Steaua. Știu, Gabi Mureșan, la vârsta lui, nu trebuia să-și ridice în cap un munte de contestatari, prin două faze pe care le-a tratat absolut execrabil. Știu, ceferiștii nu trebuiau să cedeze moral după chila lui Ivo Pinto & Co, simțind imatur de din plin lovitura primită exact când le era lumea mai primăvăratică. Dar ăstea sunt în principal greșeli individuale, care se întâmplă și la viloace mai mari, iar pe platoul românesc de când lumea. Sunt greșeli (parțial) uitabile și iertabile, precum autogolurile lui Cadu sau bara lui Traore (și acum e Culio demarcat). Ce rămâne în mintea mea e sclipirea de potențial pe care CFR-ul a manifestat-o în acea plajă de fotbal bun ce a fost rapid înghițită de apele Bosforului. Golul a fost absolut magnific, de nivel galactic, și a arătat că, dacă vrem, nu jucăm contra unei echipe invincibile, că diferențele valorice se pot nivela cu luptă, încredere și… măcar doi jucători de clasă (Bastos și Sougou, pentru cei care nu-i cunosc). Galatasaray s-a cutremurat la gol, apoi a avut o perioadă de descumpănire. CFR nu mai era cavoul plin din prima repriză, punea probleme. Se juca de la egal la egal. Și mi-a plăcut! Puțin, dar de calitate. Mai bine decât deloc. Poate Paulo Sergio merita mai mult pentru acea parte bună din repriza a doua, pentru că pentru prima nu merita nimic. Nici măcar să fie urcat în cursa aeriană Portugalia-România.

Asta e. Noi rămânem cu frustrările, turcii cu punctele pe care Terim nu doar le-a visat. Nu știu voi cum v-ați trăit înfrângerea, deși pot să estimez că e un curcubeu de impresii și simțăminte. Eu v-am cam povestit deja, în stilul sărac în amănunte profesioniste și tactice care mă bântuie când CFR devine o afacere prea personală. Ne lingem rănile mortale și mergem mai departe, că doar n-o să ne sinucidem doar pentru că la CFR iar au ajuns unii jucători tarați. Sper însă să nu ne întoarcem iar în peșteri să ni le lingem. Așezați-vă cuminți la locurile dumneavoastră și așteptați să vedeți ce ne aduce viitorul. Țineți mobilul aproape și încărcat. Nu se știe cine o să vă sune, pe banii lui.

Mulțumesc pentru atenție și sunt obligat să dau legătura studioului din București, unde se mustăcește zgomotos. E soarta noastră, ne-o fredonăm singuri și ne-o purtăm tot așa. Hai CFR!