Trombetta Turnu-Severin

Schimbarea antrenorilor pare a fi tratamentul cel mai bun la CFR. În ciuda tuturor blamărilor, a denigrărilor venite din toate direcţiilor, iată că amputarea nemiloasă a părţilor bolnave produce întotdeauna rezultate instantanee. Atâta vreme cât ştim că nu e vorba de vreun capriciu personal al vreunui conducător/acţionar, ci remanierea are ca bază argumente serioase, pragmatice, înlocuirile de antrenor par cea mai simplă şi mai sigură cale spre revigorare, atunci când criza este generalizată. Putem lua ca exemple absolut toţi antrenorii perindaţi pe la CFR, momentele venirii fiecăruia la echipă. Fără deosebire, de fiecare dată, s-a generat un impuls pozitiv. Da, până şi Minteuan ne-a oferit prime meciuri de bun augur! Aşadar, nu puneţi prea mult preţ pe toate vorbele de prin presă despre CFR, neseriozitate, despre demiterea lui Andone, ca şi cum chiar i-ar interesa binele clubului pe, să zicem, prosportişti. Nimeni nu-şi protejează mai bine interesul decât noi înşine!

După atâtea astfel de episoade cu repetiţie, cu echipe trezite din somn de noii tehnicieni, era oarecum de aşteptat să vedem un suflu nou, să vedem o schimbare. Nu putea să fie decât în bine, căci de mai rău decât în ultimele două meciuri de campionat nu era loc. Avem un interimar, un secund ce urmează stilului prăfuit al lui Andone, exact cum, acum câţiva ani, era Trombetta, cu acea victorie măreaţă de la Roma. Sâmbătă a fost Turnu Severin, un loc mult mai lipsit de importanţă, dar faţă de care aşteptarea noastră era la fel de înfrigurată.

Prea mult timp ni s-a vorbit despre faptul că echipei îi lipsesc o sumedenie de titulari, ni s-a „vândut gogoaşa” că noi nu avem nevoie de posesie, iar Andone a ridicat în repetate rânduri din umeri a disperare, încât fie şi în faţa codaşei clasamentului aveam motive să ne temem că nu vor fi soluţii. Iar această nou-promovată, aşa firavă cum lăsa să pară, fusese învinsă greu de către Petrolul în etapa precedentă, deci aveam toate temeiurile să ne îngrijorăm. Nicolo Napoli chiar ştie să pună o piedică, el este unul dintre antrenorii buni ai campionatului, păcat că, în general, nu prea are „materie primă”.

Noi, fără Bastos, fără Sougou, fără Camora, fără toţi ceilalţi accidentaţi, cu oboseala după lupta de la Istanbul, sigur am fi putut invoca încă un set de scuze. Oricum, Dican nu avea nicio datorie, el era doar o „dădacă” până spre următorul antrenor. Acesta va veni probabil cu o întreagă echipă tehnică, astfel încât cârmaciul de la Severin va trebui să facă un pas în spate, să dispară. Gândindu-mă la acest lucru, la ceea ce am văzut sâmbătă şi având experienţa anterioară a nebănuitului Trombetta, parcă îmi pare rău pentru Dican, cel care a demonstrat că în câteva zile se poate schiţa o idee de joc, o compoziţie legată, cu idee clară. Poate ar fi în stare să facă şi o construcţie propriu-zisă, cine ştie?

Ce-am văzut la Drobeta Turnu Severin e destul de clar. O trupă ceferistă cu foame de victorie, cu răutate pozitivă pentru noi (cum zice clişeul) şi rea pentru gazde (evident). O urcare de linii peste adversar, o sufocare straşnică a oponentului şi un joc ce părea terminat după doar un sfert de oră. Cred că multora nu le-a venit să creadă că echipa noastră putea arăta şi aşa. Cu destule motoare „gripate”, gen Valente, Godemeche şi Kapetanos, ceferiştii au ştiut totuşi să se suplinească foarte bine unul pe altul. Cu Aguirregaray şi cu Rui Pedro excelenţi servanţi, cu Hora suficient de lucid încât să ştie să nu tragă repezit, ci să ia la ţintă exact prinderea plasei în bara laterală, cu Mureşan terorizând linia mediană severineană, am fi putut avea chiar şi mai mult confort la pauză. Am văzut, în sfârşit, combinaţii la firul ierbii, pe centrul terenului, pătrunderi decisive în careu. N-am mai stat după Kapetanos (autorul unei finalizări dezonorante pentru el), am plusat însă pe Rui Pedro, cel care pare un „Schumacher al ploii” – nu ştiu cum face, dar mereu face meciuri bune pe iarba udă – şi, desigur, pe Aguirregaray, pus într-o poziţie de fundaş dreapta din care a avansat către toate părţile: mijlocaş de bandă, ofensiv, atacant, orice. Dacă echipa ar fi ţinut ritmul din debutul meciului, probabil iureşul ne-ar fi dus spre o victorie extraordinară. Aşa, a trebuit să ne luptăm cu emoţiile, de fapt, mai mult cu noi înşine, cu propriile noastre greşeli, până la final.

Faptul că repriza a doua a arătat diferit are multiple cauze. Ploaia şi poate că, în cele din urmă, ne-a ajuns şi pe noi oboseala acestei săptămâni, este un aspect al problemei. Apoi, nelipsitele erori personale, cele care rup grupul, distrug încrederea reciprocă a coechipierilor, retează siguranţa de sine afişată în prima repriză. Cadu a comis o eroare imensă, pe care dacă o făcea pe vremea lui Andone era pus în capul listei sabotorilor. Aşa însă, nu se poate spune că ar fi vrut să-l demită şi pe Dican, iar faptul că în a doua repriză a mai avut o respingere aiurea, din careu, e un indicator că multe probleme chiar le are, că asta e forma sa actuală. L-a acoperit însă Piccolo, atât cât a putut, mai puţin la faza cu offside-ul inexistent şi, mai ales, la grava neînţelegere din minutul 90. Atunci salvatorul a fost Arnăutu şi execuţia sa de divizia B, căci altfel acum eram din nou într-o şedinţă cu tema „Apărarea e ţăndări”. Chiar şi aşa, cred că e bine să ţinem şedinţa asta, fiindcă în apărare într-adevăr avem o mare problemă, ce se cere pusă prima pe lista reparaţiilor. Acolo, pe linia fundaşilor, se vede cel mai bine slaba pregătire tactică şi, tocmai de aceea, cred că Dican nici nu a putut face nimic pe tema asta, nu avea cum să corecteze aşa ceva în câteva zile. În a doua parte a jocului ocaziile au alternat, au avut şi severinenii câteva ruperi de ritm, ne-au dat de furcă, dar lucrurile ar fi putut fi rezolvate printr-o execuţie rapidă de unul dintre multele noastre contraatacuri supranumerice. Nici Kapetanos, nici Valente şi nici ceilalţi nu au ştiut cum se ajunge la careu prin 3 pase rapide pe jos.

Într-o astfel de situaţie a scos însă Nicoară un penalty deloc glorios pentru noi. Nu că n-ar fi fost, tragerea de tricou a fost evidentă, se fluiera un penalty pentru aşa ceva, însă acţiunea adversarului nu a fost atât de puternică încât să-l doboare pe Viorel. Să recunoaştem şi faptul că Nicoară a căutat penalty acolo, într-o situaţie de contraatac supranumeric care trebuie să aducă golul mult mai rapid şi simplu. Adaug la acest gest dezonorant al lui Nicoară şi pe celelalte, petrecute în doar 10 minute: o trânteală stil „avion” undeva în colţul terenului advers (din care fază mingea recuperată de gazde a fost oprită cu greu în careul nostru), dar şi situaţia când a plecat cu mingea în braţe, deşi dispunerea în câmp nu impunea o astfel de tragere de timp, primind un cartonaş galben cât se poate de… românesc. Toate aceste gesturi îmi spun clar că Nicoară e la ani lumină de maturizare, că probabil mentalitatea sa este încă pe drum, de la Brăneşti către club.

Am mai notat erorile (deja obişnuite) ale lui Sepsi, care are însă meritul că a compensat prin recuperarea ofensivă şi pasa de la golul 2. Camora va fi titularul indiscutabil acolo, dar a arătat şi Sepsi că, uşor-uşor, ar putea fi inclus în angrenaj. În fine, nu am voie să nu amintesc de intrarea furibundă în teren a lui Ivo Pinto. Nu ştiu cât o fi clauza prin care putem transforma împrumutul său în transfer definitiv, dar zău că merită să dăm oricât pe el. Viteză, centrări, orientare bună în teren, are tot ce îi trebuie unui fundaş de bandă modern! Cu astfel de oameni putem domina clar echipele mici, în acele meciuri care fac diferenţa într-un campionat.

Cel mai mare câştig în acest meci rămâne însă strângerea rândurilor. Ceferiştii au arătat că ştiu şi au ştiut dintotdeauna, de fapt, pasele scurte, că pot face schimbări de locuri (mai ales Hora, Aguirregaray şi Pedro), că ştiu să facă dublaj eficient. Atâta vreme cât vom putea să ne apărăm în jumătatea adversă, aşa cum ne-ar îngădui valoarea, forţa lotului, nu vom avea probleme nici cu posesia şi nici cu erorile decisive din apărare. Trebuie doar să avem insistenţa unui antrenor special pe această idee. Dican a gândit corect pentru acest meci în sine, dar faptul că şi el, după ce părea că rezolvase totul, a scăpat lucrurile de sub control, arată că problemele sunt de profunzime.

La ora la care începusem să scriu acest comentariu ştiam că noul antrenor va fi Conceicao. După toate variantele de antrenori italieni momite, se părea că revenim la filiera portugheză. Acum, când să termin, numele care se dă ca sigur este Paulo Sergio, un antrenor a cărui ultimă performanţă, câştigarea Cupei Scoţiei cu Hearts, îl face destul de interesant. Indiferent care va fi numele final, îmi este clar că va fi un portughez şi, poate şi mai clar îmi este că alegerea se face în pripă (asta e de înţeles), dar, inacceptabil, fără un plan bine definit. Nu e de bun augur felul în care se trece de la antrenori de +60 de ani, cu multă experinţă, la unii mult mai tineri (cum a fost tentativa cu Conceicao), la cum se sare din Italia în Portugalia, de parcă ar fi cam totuna. Avem totuşi 3 meciuri în Champions League de oferit, avem şanse la calificare, ar trebui să avem destulă atractivitate pentru a atrage un antrenor cu un CV mai bun. Dar, cred că încă suferim de zgârcenie. Zgârcite ne vor fi şi rezultatele. Da, Andone trebuia să plece, a arătat că nu ştie să remedieze echipa, dar decât să căutăm un antrenor doar de dragul de a avea un nume pe bancă, mai bine îl lăsăm pe Dican. Prima (şi probabil singura) demonstraţie a sa a fost nu strălucită, dar corectă, ca a unui tehnician ce ştie ce urmăreşte. Cred că ar fi putut fi un Trombetta 2. Iar cu o singură victorie în Champions League el ar fi intrat în istorie, ne-ar fi dus sigur în primăvară.

Oricum ar fi, măcar acest meci a demonstrat că avem resurse, că nu suntem la capătul puterilor. Sperăm într-un om potrivit (în sfârşit!) căruia să-i placă şahul pe „tabla verde” mai mult decât doar luminile nocturnei. Un strop de noroc, un pic de inspiraţie, pentru multă, multă glorie!

Autor: Albusibiu