And… Done!

Milioane de stropi, milioane de telespectatori, milioane de euro, milioane de păreri… Un meci de milioane, dar cu o singură decizie finală: Andone, capăt de drum.

O sentinţă stabilită deja de câteva zile, faţă de care cred că nu mai era cale de întoarcere, indiferent ce minuni ar fi reuşit echipa la Istanbul. O hotărâre contestabilă sub aspect afectiv, dar care se face pentru binele clubului, pentru revigorarea performanţelor şi a nivelului calitativ al unei echipe acum vraişte. Trebuie să admitem că nu a pornit nimeni la drum cu ideea de a-l demite pe Andone (altfel, la ce bun tot teatrul acestui început de sezon?!). Conducerea cred că a îndurat suficient umilinţa campioanei care scârţâie şi contra adversarilor juniori, dar şi contra marilor rivali. În aceste condiţii, posibilitatea performanţei este ZERO. S-a gândit din nou pragmatic: dacă pe termen lung Andone nu prezenta nicio garanţie (prin felul în care, a doua oară, scapă echipa din mână), atunci măcar planul apropiat, prestaţia din ultimele 3 meciuri europene şi cotele jucătorilor să nu fie periclitate. Şi, pe mai departe, posibilitatea de reconstrucţie a lotului. Vom vedea acum ce se va întâmpla, dacă vor merge până la capăt, dacă va avea conducerea curajul şi galantomia ca pentru o echipă europeană să pună un antrenor cu profil şi certificat european. Poate că s-ar fi putut grăbi şi în privinţa „decapitării” echipei înaintea ajungerii la Înalta Poartă, ar fi putut face schimbarea chiar vineri dimineaţa. Cred şi sper că lipsa unei astfel de decizii pompieristice (care însă a rezolvat calamităţi în trecut) indică faptul că se caută febril în aceste zile o soluţie de înlocuitor cu adevărat mai bun, una care nu se negociază rapid, nu vine peste noapte. Şi, ca un efect colateral, ca o ultimă reverenţă, i-au oferit lui Andone „cântecul de lebădă”; nu l-au izgonit după o înfrângere umilitoare, nu l-au aruncat din tren, ci l-au lăsat în staţia terminus a Orient Expresului.

Rezultatul de la Istanbul ne poate spune că ceferiştii noştri au făcut un meci glorios, prin felul în care au înverzit şi înnămolit tricourile albe, cum au scos scântei din tibii, cum au îndurat şi au dat lovituri, sânge, au clocotit în cazanul stadionului turcesc şi au trecut şi peste greşelile umane de arbitraj. Au tras de ei înşişi într-un catharsis al fotbalului, s-au proptit în crampoanele lungi, de ploaie, au încercat să îndeplinească sarcinile tactice stabilite, dar parcă a existat sezaţia în orice clipă că ar fi putut mai mult dacă ar fi fost puşi corect în valoare. Da, se putea mai mult! Au avut de partea lor şansa unui gol rapid, au avut în spate în prima repriză de terenul în care mingea nu înainta şi în care se putea manevra balonul doar cu procedee de fotbal pe plajă, ar fi putut să profite mai mult, atât cât a fost posibil, să facă diferenţa până la pauză. În a doua repriză mlaştina din terenul turcilor făcea imposibil orice atac, turcii ar fi putut înlocui şi portarul lor cu încă un atacant. Pe un asemenea teren impropriu (oare de ce a trebuit neapărat să se joace în aceste condiţii?) fotbalul a avut ceva din scrimă, nu puteau ataca ambele echipe într-o repriză. Un spectacol straniu, calamitat de vreme, un eveniment insolit, o teren desfundat, de divizia C sau D de la noi, într-o lume în care toţi afişează impecabilul. O perdea de ploaie care a fost cum nu se poate mai prielnică echipei cu probleme evidente, ştiute, CFR-ului. Nu ne-am mai temut de depăşirile în viteză la firul ierbii (cele care i-ar fi dat peste cap pe Sepsi şi Luis Alberto), nu ar fi trebuit decât să fim atenţi la jocul aerian şi, cu puţină prevedere, să-l facem să nu se întâmple.

Ar fi fost suficient ca în loc să avem fundaşii în careu şi mijlocaşii defensivi lipiţi de ei, să încercăm să deplasăm acea linie măcar 10-15 metri mai în faţă. Să vedem ce turc ar fi reuşit să dribleze, ce minge ar fi fost săltată în adâncime peste linia defensivă: într-o parte mingea se oprea în bălţi, în cealaltă aluneca prea rapid. Dar câtă vreme antrenorul nostru a îndesat încontinuu fundaşi în teren, i-a poftit pe turci la asediu. Una, două, trei centrări… o ploaie nesfârşită. Cred că Piccolo şi Cadu vor avea dureri de cap săptămâni întregi după cât au avut de respins. Cât să fi rezistat? Apărarea noastră chiar a făcut un miracol, a avut o prestaţie chiar mai bună decât cea de la Braga. Acele câteva scăpări (precum cea de la gol) erau inevitabile, careul nostru se transformase prea mult într-un câmp de luptă. Apărarea a cedat la un moment dat, dar asta doar fiindcă a fost suprasolicitată. Nimeni nu poate să meargă pe sfoară la nesfârşit. Aşadar, cine să fi avut rolul să ne scoată de acolo, din careu, să ne împingă în faţă? Felgueiras, Cadu sau… Andone?

Se vorbeşte acum despre circumstanţe, de faptul că am avut om în minus, Aguirregaray eliminat pe nedrept. Părerea mea este că şi cu uruguayan pe teren tot în inferioritate am fi fost, asta doar din cauza tacticii fricoase. El nu ar fi putut ţine de unul singur de minge şi, invariabil, s-ar fi retras şi el, în cele din urmă, lângă Ivo Pinto. De fapt, pasul în spate s-a făcut imediat după 1-0 şi ar fi continuat la fel în 10 sau în 9 jucători de câmp. Dacă la Braga s-a justificat să stăm aglomeraţi în careu, fiindcă portughezii erau mult mai tehnici, ne puteau depăşi uşor dacă ar fi existat spaţii, dacă ne-am fi răsfirat, la Istanbul, tocmai datorită vremii nu mai era cazul de aşa ceva. Iar asta se putea ajusta chiar şi la pauză! Reţeta succesului nu este universală, ea trebuie adaptată şi prescrisă pentru fiecare caz în parte. Altfel, e nedrept să cerem mai mult, după un meci în care am avut un singur şut pe poartă trecut în statistici. Ştiţi care? Luis Alberto, în a doua repriză, cu o încercare jenantă, de dincolo de mijlocul terenului. Înainte de a spune că am avut ghinion cu arbitrajul jalnic, cu accidentările sau cu egalarea survenită târziu, să ne gândim mai bine la câtă şansă a fost de partea noastră. Un autogol al lui Nounkeu, un penalty ratat, călăul Melo iertându-ne de o a doua repriză deznădăjduită, zeci de blocaje de ultimă clipă ale noastre şi mingi ricoşate norocos. Apoi mai putem nota tactica aiurea a lui Terim, cel care în a doua repriză, cu CFR-ul având 4 oameni îngrămădiţi pe centru: Piccolo, Cadu, Alberto şi Godemeche insista în continuare pe acea zonă în loc să ne întindă în lateral, să joace pe flancuri mai mult, să încerce intrări şi prin laterale. S-a prins târziu de eroarea pe care o comitea, de-abia din minutul 65 a modificat vizibil, a pus mai mare presiune pe benzi. Şi, în fine, norocul ni l-am făcut şi noi, cu respingerile extrem de bine calculate ale lui Felgueiras (cel care cântăreşte mereu foarte bine riscurile – dar încă i se văd deficienţele la jocul aerian), cu mingile pe care Bastos le trecea pe lângă turci (ţinându-i cât de cât în alertă) şi mai ales cu Camora, cu ale sale 2 centrări la firul ierbii, una de ocazie Bastos, în primul minut şi una de gol. Ce-ar fi fost de făcut? Variante tactice erau suficiente. Atât prin ceea ce s-ar fi putut cere celor din teren, cât şi prin cei care puteau fi aduşi de pe bancă. Era Gabi Mureşan, mult mai pozitiv decât Godemeche sau Luis Alberto (asta în pofida unor deschideri ale sale către Camora), era Bjelanovici care ar fi putut să-l înlocuiască pe sleitul Kapetanos şi era Rui Pedro, al cărui randament de anul trecut, de la Mioveni, parcă l-ar fi recomandat pentru o apariţie ca variantă de înlocuire a lui Bastos. Tot ce trebuia să facem era să nu ne dăm singuri înapoi, să speriem, nu doar să sperăm. Frica ne-a fost fatală şi, chiar dacă vom găsi multe motive să vorbim despre bugete, despre pragmatism, adevărul vizual este că s-ar fi putut mult mai mult, s-ar fi putut obţine acea victorie care ne asigura primăvara europeană.

Andone se desparte de echipă acum cu un rezultat bun, dar lasă în urmă şi după această partidă, o impresie meschină, de antrenor de tip autobază. E drept, nici nu era dator să facă mai mult, ţinând cont că era resemnat în privinţa „Viitorului Cluj” după „Viitorul Constanţa”. Totuşi, cu rapoarte statistice de 24 la 4 şuturi spre poartă (din nou, ca la Braga), ne reconfirmăm ca o echipă prea fricoasă, prea mică. N-ar fi o anomalie, sunt destule echipe care sunt neputincioase în Champions League (vezi nordicii, croaţii sau celelalte echipe româneşti), dar sunt sigur că CFR-ul, la a treia participare, ar fi reuşit mult mai mult. Acum era momentul potrivit. Trebuiau doar oamenii potriviţi.

E bine că s-a dat pagina după Istanbul. Un capitol se încheie. Destul de confuz, cu o doză considerabilă de incertitudine, o echipă ce se împiedică de echipe ca cea din Iaşi sau Constanţa, dar ambalează în Europa, acolo unde, pentru jucătorii noştri, sufletul prevalează minţii. Cu sufletul însă nu se face tactică, iar antrenorul are funcţia sa bine definită în acest angrenaj. Ce urmează este revelator.

Acum aflăm dacă CFR-ul poate fi şi darnic cu fotbalul sau doar zgârcit, în investiţii şi în intenţii, funcţie de ce tehnician se va alege pentru a ne duce către primăvara europeană. Fără Andone, vom fi greu de citit, de desluşit, putem face un şoc, în unul-două meciuri. Un egal acasă cu Galatasaray ar putea fi suficient pentru primăvara europeană, o victorie însă ne-ar duce în al nouălea cer. Momentul este mai prielnic ca niciodată, este o conjunctură pe care nu aveam voie s-o lăsăm în voia sorţii, trebuia să acţionăm şi să reacţionăm.

Ploaia s-a sfârşit, e timpul acum să ne luminăm.

Autor: Albusibiu