Comoţie de toamnă

A venit, a venit cu adevărat toamna…
Toamnă peste aşteptările noastre, toamnă, în curând peste bruma de speranţe europene… Forţe astenice în aceşti jucători ce par tot mai tomnatici, un antrenor cu planuri sterpe şi o exprimare în joc de te apucă frigul. O toamnă implacabilă ce pare că până la urmă va veştezi totul: aşteptări-realizări, speranţe şi deja foste bucurii. Aşa sunt anotimpurile ceferiste: după ce rodeşte câte un campionat, în următorul sezon pare că ne mai pricepem doar să arăm ogorul. Noi nu ştergem cu buretele o victorie, ci cu plugul!

Au trecut două săptămâni în care să ne obişnuim cu umilinţa toamnei, acea înfrângere la Steaua care a distrus şansele noastre la campionat, dar care a şi dezarmat echipa, a făcut-o să pară la minimul condiţiei sale. Probabil că mulţi au crezut că mai jos de-atât nu mai e loc, că în pauza competiţională există timpul necesar regrupării forţelor. Am întâlnit şi destui visători care puneau totul pe un horoscop al ghinioanelor, al accidentelor. Asta ca şi cum ceea ce se vedea în teren nu era real ori, dacă era real, echipa putea fi redresată total în aceste zile, să se facă în 2 săptămâni ce nu s-a reuşit în 4 luni de antrenamente. Concluzia tuturor acestor gânduri am avut-o joi: se poate şi mai rău şi, atenţie, mai este loc chiar şi de mult mai rău!

Am aşteptat 2 zile pentru a scrie, pentru a vedea în prealabil ce se decide la club. Mă aşteptam la orice variantă: demisia sau demiterea lui Andone sau, la fel de firesc, continuarea, întinderea şi mai mult a răbdării, a stoicismului parcă nefiresc. Din punctul meu de vedere este clar că la acest subiect al antrenorului stă acum cheia problemelor noastre. Este singurul lucru pe care-l putem mişca, din mers, singurul fel în care putem devia măcar puţin traiectoria descendentă, de fapt vria în care suntem. Cred că nefăcând nimic, păsuind nefasta evidenţă, dar şi alegând calea onoarei, a unei potenţiale datorii faţă de Andone, chiar nu vom obţine nimic în plus. Nu văd cum, nu văd în ce fel o echipă ce lasă puncte nou-promovatelor din campionatul românesc poate scoate mai mult în Europa; asedii ca la Braga nu ne vor mai ierta.

O fi bine, o fi rău să ne proptim tocmai acum de un antrenor, să încercăm soluţia statorniciei? Pare o greşeală sub mai multe aspecte. Să vedem precedentele şi să ne aducem aminte că totdeauna când am luat-o pe tobogan cu un antrenor a mers din rău în mai rău şi nu ne-am revenit decât făcând clasica înlocuire de pe bancă. Apoi, acum încă este miza de Champions League. Asta poate atrage un înlocuitor cu nume (şi calitate), îl poate aduce la Cluj chiar şi în mijlocul sezonului. În fine, nu cred că am găsit încă omul de neînlocuit, cel care prin priceperea sa să ne demonstreze că că este un mare antrenor. Cred că la mijloc este şi o lecţie pe care conducerea clubului trebuie s-o înveţe pe propria piele, exact cum a făcut-o pe tema portarilor echipei: ani la rândul s-a mers cu portari mediocri, s-a socotit disproporţionat ce se câştiga faţă de ce se pierdea de fapt. A trebuit să vină un portar adevărat, plătit corespunzător, să ne demonstreze ce înseamnă acel post pentru ca în sezonul următor să investim în sfârşit într-un portar de calitate. La fel ar trebui să fie şi cu antrenorii, care, până acum au fost tot din categoria „Modeşti”. Spuneţi nume mari de antrenori care au fost la CFR! Mandorlini, Conceicao, Costa, Andone…? Ce cărţi de vizită? Ce palmares? Sigur, un antrenor cu realizări costă mult şi, da, nu poate garanta chiar aprioric rezultatele, nu imediate. Însă el este un garant al calităţii, cu un astfel de om merită să aşteptăm să-şi zidească temelia şi proiectul. Va trebui însă să băgăm mâna adânc în buzunar, antrenorul ar trebui de fapt să fie cel mai bine plătit din echipă, măcar ca o atestare a autorităţii sale.

Schimbarea de antrenor trebuia să se facă cel târziu acum pentru a încerca un şoc la Istanbul. A funcţionat această manevră în trecut, atât la Roma, cu Trombetta, cât şi cu Basel, în cazul lui Cârţu. Cu ambii, la primul lor meci pe bancă, imposibil de „citit” de către antrenorul advers, CFR-ul, cu un nou suflu, a câştigat, a părut că reînvie. Acesta ar trebui să fie unicul ţel, fiindcă a câştiga la Istanbul este cel mai important lucru care ne-a rămas în această toamnă. O victorie acolo asigură în foarte mare proporţie măcar ieşirea spre Europa League în primăvară. Acest şoc al schimbării antrenorilor revigorează CFR-ul măcar câteva meciuri, exact cât ne-ar mai trebui să ne îndeplinim măcar obiectivul care ne lipsea din palmares: un traseu european onorant. În lipsa acestei mişcări şi în halul în care s-a mişcat echipa în ultimele săptămâni, înfrângerea în Turcia e iminentă. Iar o astfel de situaţie repetă la perfecţie aventurile nefericite din celelalte sezoane de Champions League. Ne vom amăgi că putem recupera punctele în Gruia, pentru ca, mai apoi, rând pe rând, să ne dăm seama de lipsa de temei a speranţelor. Cred aşadar că sub aspect pragmatic conducerea trebuia să reacţioneze acum şi nu mai târziu, fiindcă se prea poate ca atunci să fie prea târziu.

M-am aşteptat o clipă, văzându-l pe Andone părăsind cu capul plecat terenul, ca antrenorul să-şi dea el demisia. Cred că într-un sezon comun, în care etapele s-ar fi succedat cu repeziciune doar pe plan intern, la conferinţa de după meci tehnicianul capitula. Însă, îl înţeleg: cartea pe care o joacă e prea mare, încă un meci în Champions League îi este o ispită irezistibilă. Încearcă să câştige totul marţi, o performanţă europeană făcându-i un renume, o anvergură, în sfârşit. Probabil că-şi dă seama că, la fel de bine, poate pierde umilitor, fie prin scor, fie prin aspectul jocului, dar probabil calculul său este că, chiar şi aşa, echipele româneşti, cipriote sau arabe tot îl vor considera dezirabil. Iată de ce abandonul nu era o opţiune pentru Andone. Era însă o opţiune pentru CFR, abandonarea/abandonul antrenorului.

Cheia întregii construcţii stă în jurul lui Andone, totuşi, voi zăbovi puţin şi asupra ruşinii de joi seara, înfrângerea în faţa Viitorului. Una dintre ipotezele de lucru pe care le-am auzit, din nou, ar fi cea a unui sabotaj din partea jucătorilor. E drept, atunci când auzi că jucători de la CFR şi-au permis în trecut să demită antrenori, sacrificând rezultatele (şi să nu păţească nimic pentru asta, ba chiar să rămână şi căpitani de echipă), te gândeşti, te îndoieşti de scrupulele lor, nu mai ai încredere în nimic. Iar când vezi nişte puşti făcând combinaţii şi dându-şi pase cu călcâiul pe lângă un apărător legendar cum este Cadu, bănuielile se amplifică. Suspiciuni, antecedente… însă dovezile infirmă acum această ipoteză. Îşi aminteşte cineva de Maftei tremurând şi ezitând să-l atace pe Alibec? Sau de felul absolut defectuos în care s-au plasat, pardon, călcat pe şireturi, cei doi apărători ai noştri? Aţi văzut nervozitatea tuturor jucătorilor, a lui Gabi Mureşan, lovind cu cotul, a lui Felgueiras neputincios în a redresa scorul? Nu cumva e real ceea ce vedem? Iar, să ne gândim cel mai bine la intrarea lui Cadu, la faza la care Dică a luat roşu. Inconştienţă sau sacrificiu, dar acolo putea să îşi rupă piciorul! Un jucător care vrea să-şi demită antrenorul cred că păstrează ceva pentru sine în meci, egoist, se protejează. Apoi, cred că un astfel de sabotaj nu se poate face individual, trebuie un colectiv. Iar acest complot poate fi lesne detectat la antrenamente. Andone ar fi putut imediat sancţiona orice gest în momentul în care a făcut echipa. Nu avea opţiuni, avea mulţi jucători accidentaţi? Iată, s-a mai adăugat încă unul, esenţial: Sougou. Atât de pregătit a fost Sougou să joace acest meci, încât a rezistat exact 8 minute. Nimeni din staff-ul CFR-ul nu a bănuit asta, nu a bănuit că nu era refăcut total?! Medici, preparatori fizici, antrenori secunzi… adică exact colaboratorii lui Andone. Da, aşa este, avem jucători accidentaţi. Ei şi? Avem în lot 38 de opţiuni. Unde-s ceilalţi, cei care ar trebui să ştie juca ceva, măcar cât să bată o echipă ca Viitorul Constanţa?

Puştii lui Hagi primesc acum toate elogiile. Poate că, într-adevăr, sunt o echipă redutabilă. Până la urmă, dacă gândim just, în pofida dominării noastre, cele mai mari ocazii le-au avut ei. Dacă la pauză era 2-0 pentru Viitorul n-ar fi fost nicio minune: Chiţu a ratat o şansă uriaşă singur cu Felgueiras, iar Iancu a tras peste poartă chiar în finalul primei reprize. Deci, să reclamăm ghinionul? Haideţi mai bine să căutăm un element important în arhivă. Acum aproape 3 sezoane, într-o semifinală de Campionat al Juniorilor I, CFR învingea Viitorul Constanţa cu 1-0 în deplasare şi 2-0 acasă. Eroii acestor meciuri erau Tiuţ, Buş, Negruţ… Dar ştiţi oare că măcar 3 jucători dintre constănţenii care joi au învins prima echipă a CFR-ului erau atunci în teren şi luau bătaie de la juniorii noştri? Portarul Buzbuchi e chiar unul dintre ei! Da, a apărat el bine joi, a fost eroul partidei, cu măcar 2 intervenţii ce îi demonstrau valoarea, altele decât respingerile cu piciorul, de portar de handbal, dar haideţi să ne gândim mai departe. Este tolerabilă nedreptatea făcută juniorilor noştri, niciunul promovat în dauna unor seniori ce par neputincioşi? Dacă vina principală este a lui Andone, pentru neputinţa de a pune în aplicare măcar un desen tactic, atunci de ce nu este promovat antrenorul Vasile Gheorghe, cel care a demonstrat ceva, cel cu care juniorii au făcut performanţă şi chiar au fost superiori celor ce joi au umilit vedetele noastre?

Îmi aduc aminte că acum 4 ani, la demiterea lui Andone, aspectul jocului nostru era la fel de căznit, toate mingile mergeau pe flancuri şi se încercau zadarnice centrări. Acum avem jucători de mai bună calitate în bandă în comparaţie cu adversarii, mai ales că nivelul general al fotbalului românesc a mai scăzut. Măcar Ivo Pinto este excelent la depăşiri şi centrări. Degeaba ne căznim astfel dacă nu avem o strategie de atacare a mingii în careu. Kapetanos nu este totuşi imbatabil, iar pe lângă el nu vine nimeni. Bastos nu poate ataca la prima bară, Valente ştie să dea cu capul, dar înălţimea lui este o glumă pentru astfel de situaţii, iar partea cea mai proastă este că la respingeri sau devieri, în faţa careului, nu vine nimeni. Mureşan este totuşi un mijlocaş provenit dintr-un fundaş central, iar Luis Alberto e socotit mai bun decât oricare altul, dar mereu invizibil. Lipsa unui plan minimal de rezolvare a centrărilor se vede cel mai clar la fazele fixe. O singură ocazie am avut joi după un corner, la lovitura de cap a lui Kapetanos, în rest mingi irosite, fie din cauza centrărilor de slabă calitate, fie din cauza învălmăşelii de a ataca mingea la grămadă, fără un plan tactic pus la punct; toţi se îngrămădesc în aceeaşi zonă unde pică centrarea. În două săptămâni cât a fost pauza de campionat măcar aceste lucruri să se fi exersat, să se fi văzut ceva! Era prima metodă ca o echipă mare, chiar şi neputincioasă, ca a CFR-ului, să dea totuşi câteva lovituri unui adversar fără experienţă. Ce-am avut? Cu Bjelanovic şi Kapetanos în careu, Bastos bate cornerul pe jos… Nimic de adăugat. Schimbările? Am avut om în plus 40 de minute şi nu am avut aproape nicio şansă de gol. Spune iarăşi totul. Dacă există vreo scuză pentru Andone tare aş vrea s-o aflu. Nu joacă el, dar nici nu dă semne că ar fi pe undeva pe-aproape de teren, pe bancă. Iar titularii îi dau de gol carenţele tehnice (din nou „în fundul gol Andone”), arată clar că nu este nicio idee, nicio schemă generală, fiecare joacă exact „după ureche”.

Acum nu mai există nevoie de calcule pentru campionat. Puteţi face, dacă doriţi, calcule pentru alte obiective, pentru Cupa României (unde avem parte de adversari uşori până în sferturi), pentru Champions League, dar aceste lucruri sunt doar pentru a ne încălzi palidele speranţe. Din şanse practice vor deveni matematice, apoi teoretice, apoi neşanse. Un singur lucru am de calculat, un lucru esenţial:
CÂND ŞI ÎN CÂT TIMP VA REÎNCEPE SĂ ARATE FOTBAL ACEASTĂ ECHIPĂ ÎN DERIVĂ.

Autor: Albusibiu