Andone în fundul gol

În 1988, într-o istorică finală de Cupa României disputată împotriva Stelei, Andone a făcut „gestul suprem” de disidenţă al epocii, etalându-şi posteriorul către un membru al Ceauşeştilor. Un posterior pentru posteritate, s-ar putea spune.

La 24 de ani distanţă, tot în faţa Stelei şi tot pe arena principală a ţării, Andone se înfăţişează, din nou, în aceeaşi ipostază. Cu o „haină” a lotului deja jerpelită de atâtea aventuri şi zbateri, cu ghete… pardon, cu cizme în loc de fotbalişti, pitit şi camuflat sub casca vişinie din tranşeele apărării, dezarmat şi panicat, antrenorul CFR-ului ascunde un ruşinos secret: este, de fapt, iar în fundul gol.

Ridicolă şi, în acelaşi timp, şocantă, aşa este imaginea echipei şi a antrenorului său. În cel mai important meci al toamnei, partida pe care în orice fel şi prin orice mijloace nu aveam voie s-o pierdem, CFR-ul nu doar că a ratat şi ultima şansă de a mai câştiga campionatul (care de-abia ce a început), dar s-a şi înjosit definitiv. Ceea ce văzusem deja în câteva rânduri, cu Rapid, Pandurii, Berceni şi cu Manchester, a fost dus acum la apogeu. Goliciune de resurse, de puteri, iar, în ceea ce priveşte antrenorul, goliciune tactică şi inventivă. Se pot găsi scuze la nesfârşit, sunt sigur că ar fi mai comod astfel, dar măcar o dată, ca în poveste, trebuie să ne întrebăm: nu cumva „regele” e gol de-a binelea?

Pentru „orchestra surzilor afoni” şi al său concert de duminică, îngăduiţi-mi ca, în primul rând, să învinovăţesc dirijorul. Da, poate că pentru a interpreta un imn triumfal pe Arena Naţională era nevoie să aibă în mâini o baghetă magică, dar pentru a merita măcar câteva aplauze la finalul reprezentaţiei era nevoie măcar de o partitură compusă logic. Asta doare cel mai mult: faptul că nu cred că există cineva care să înţeleagă ce-a vrut Andone să ne prezinte, ce a vrut să exprime echipa şi ce să obţină, care era ideea centrală. Nu are cum să fi fost şi o idee de final, nu avea cum să rezulte nimic din risipirea CFR-ului dezordonată pe scenă! Un atacant care nu s-a văzut cu mijlocaşii decât la vestiare, fundaşi parcă încercuiţi de adversari şi mijlocaşi fără mijloace şi fără vreo noimă în mişcări. Toate ca într-o reprezentaţie de gală a eşecului, un spectacol ce s-a repetat şi s-a perfecţionat minuţios, de la începutul acestui sezon. Nu se mai poate invoca neşansa, oboseala, lipsa jucătorului X sau Y… Trebuie să recunoaştem acum trendul descendent, din a cărui groapă nu văd cum, în focul turului, putem să mai ieşim, să mai întoarcem lucrurile cu 180 de grade.

Spunem că ne-a lipsit jumătate de echipă? Nici măcar dacă am fi intrat în teren cu lotul de juniori nu aveam voie să arătăm în halul de duminică! Privirea camerelor TV era cea mai expresivă, te ajuta să vezi clar proporţiile dezastrului, dezlânarea şi lipsa procedeelor elementare de joc în echipă. Cel mai dureros capitol – alergarea fără minge. Nu puţine au fost situaţiile în care, la mijlocul terenului şi pe posesia noastră, ne aflam în inferioritate numerică. Un jucător avea mingea, maxim încă unul de-al nostru alerga în jurul său şi, în rest, o ţesătură de adversari. Nici măcar un alt coechipier nu încerca să simtă jocul, să caute un culoar de demarcare, să ofere soluţii de pasă, ci, dimpotrivă, cei care ar fi trebuit să ofere sprijin păreau doar să se bucure că nu sunt ei la ananghie. În cel mai bun caz, în astfel de situaţii mingea se întorcea până la Felgueiras, pentru a fi pierdută apoi la degajare. Ei bine, această limitare de exprimare nici măcar ultimului component din lotul CFR-ului nu trebuie să i-o acceptăm, faptul de a nu mişca într-un mecanism, de a nu îşi folosi ochii şi simţurile de fotbalist pentru a crea ceva adecvat cu meseria lui. Jucătorii CFR-ului par să-şi fi pierdut experienţa, par a fi uitat anii de antrenamente, și trebuie să admitem că, în acest moment, idee de echipă este inexistentă! Iar fiindcă lucrurile acestea se petrec după 2 cantonamente de vară şi după 3 luni de sezon, mi se pare că degetul vinovăţiei se îndreaptă de data aceasta clar şi sigur către antrenor. El era cel care trebuia să realizeze integrarea într-o formaţie, el era cel care, meci de meci, antrenament de antrenament, ar fi trebuit să fie cel mai alarmat de realitatea tot mai evidentă. Protejat însă şi de conducerea CFR-ului, cu declaraţii sforăitoare de genul „noi câştigăm fără să avem posesie”, tehnicianul nostru (cât a mai rămas tehnic în el) nu a mişcat un firicel de praf în motorul gripat, ca şi cum spera că îşi va da drumul de la sine. Cum? Prin eternele rezolvări ale lui Sougou, singura noastră curea de transmisie? Este om, are dreptul să simtă durerea cărnii, după cât l-am tocit în ultimele luni! Atunci când senegalezul nu mai poate, tot grupul face scurt-circuit? E normal, este acceptabil aşa ceva?!

Vi se pare normal ca un meci întreg steliştii să ajungă primii la minge? Doar Mureşan şi pe alocuri Bjelanovic au reuşit să mai smulgă câte un duel, ici-colo. Ce folos, niciunul nu poate face „stop pe frunte”, au nevoie să devieze spre un coechipier, iar aceştia sunt la distanţă de „ani-lumină” de ei… I se pare cuiva normal ca, la 0-1 să nu fie decât 2 intrări în careu şi doar o singură ocazie de gol, în 20 de minute? Sau ca, tot atunci, să fie situaţii în care Gabi Mureşan să ajungă în stânga, Valente să fie lângă el, la 10 metri, în jurul lor 4 stelişti, iar cel mai apropiat ajutor să fie undeva la 20 de metri de fază? L-a privit cineva pe Gabi Mureşan în acest meci şi gesturile sale evidente de frustrare, de disperare? L-a văzut cineva pe Felgueiras? Parcă le venea amândurora să îşi dea demisia! Aţi văzut neputinţa de a lega mai mult de 3-4 pase, de a ne ridica măcar o dată la nivelul adversarului? Vi se pare că 0-1 e just? Nicidecum! Trebuia să pierdem la 2, 3 goluri. Tabela nu spune multe, statisticile trec doar un meci de nota „1-0”, dar ceea ce s-a văzut în teren a fost pentru noi o umilinţă, una pe care ne-am făcut-o singuri! Da, este una de nivelul acelui 0-3 cu Sportul (care a decis înlăturarea lui Mandorlini), una precum acel 0-5 cu Rapid, gara în care a coborât Costa sau chiar precum acel episod antologic al lui Cârţu, de la Basel. Un moment în care îţi dai seama că nu mai e niciun căpitan, cârma se învârte în gol şi vasul e în derivă!

Tocmai prin similitudinea acestor momente şi prin ceea ce se discută acum nonşalant, aş lua în considerare, măcar la nivelul scepticului, varianta unui posibil sabotaj. Atunci când ştii că ai în lot jucători atât de „carnivori”, care au „mâncat” măcar 2 antrenori în anii vestiarului, nu poţi să nu priveşti lucrurile şi în acest fel. Dacă e doar încă un episod din această serie, dacă le-a căşunat din nou ceva? Sigur, dosarele sunt clasificate, trebuie să treacă încă mult şi să nu mai intereseze pe nimeni până să aflăm ceva cu siguranţă. Eu sunt tentat să nu cred complotul, „sinuciderea în masă” făcută, chiar aşa, de toţi jucătorii (şi cei noi, cât şi cei vechi), însă lăsăm şi această ipoteză. Dacă este aşa şi dacă sunt permise astfel de răscoale, sunt tolerate de conducere răzmeriţele de dragul jucătorilor, fie ei şi legendari, atunci zic că singura soluţie ar trebui să fie adoptarea sistemului antrenorului-jucător. Pare prea complicat, daţi-mi voie să nu cred în conspiraţii înfăptuite în 3-4 luni. În vară totul era roz, totul era senin şi acum, dintr-o dată, li s-a urât cu binele? S-a intrat în grupele Champions League – cred că dacă nu erau primele acelea uriaşe nu se înfăptuia asta – iar acum totul este făcut ţăndări? Nu, nu, această idee nu pare a avea coerenţă, nu cred că ne punem voluntar piedică.

Mai degrabă cred că ceea ce am văzut e real. Neputinţa e reală, brambureala este la ea acasă, lipsesc şuruburile esenţiale, iar echipa nu pare capabilă să se mai adune. Am fost tot mai acid în ultimele comentarii tocmai fiindcă întrezăream posibilitatea de a se ajunge aici, la această execuţie în direct. Trecem peste batjocura adversarilor, nu avem ce face şi admitem cu sportivitate faptul că au fost mai buni, dar măcar un pic de furie ar trebui să ne pătrundă în suflet. Nu se poate să fii atât de lamentabil exact în momentul decisiv! Nu ai voie să te recunoşti neputincios în faţa steliştilor, a unor valori îndoielnice, în cea mai mare măsură. Haideţi să ne gândim, cine sunt steliştii? Rusescu, cel care trebuia să ceară voie ceferiştilor chiar şi numai pentru a respira, atunci când jucam contra lui şi contra Urziceniului? Nu mişca în linie, iar acum, dintr-o dată, acum devine mare atacant? Cine a mai fost în faţa noastră? Szukala, cel care atât la Gloria cât şi la U presta atât de slab în faţa CFR-ului fioros, încât lumea îl trecea pe lista celor „pe blat”? Chiajneni, pandureni, timişoreni, astea sunt elementele care s-au adunat pentru a forma Steaua de azi. Cine sunt timişorenii, măcar sunt de primă mână? În afară de Bourceanu, niciunul nu se ridica la Poli la nivelul de joc al lui Sepsi al nostru. Atât de mult s-au răsturnat valorile sau să fie altceva de vină, mult mai grav? Nu avem antrenor, în timp ce al lor ia toate elogiile? Nu îi este cumplit de jenă lui Andone să se recunoască inferior şi învins de Reghecampf? Un om cu o minimă mândrie ar trebui mai bine să-şi dea demisia decât să admită asta. Ce antrenor este şi Reghecampf ăsta? Unul care trăieşte sub acelaşi acoperiş cu o vuvuzelă feminină de cea mai joasă speţă, unul care îşi transformă viaţa într-un reality show şi al cărui maxim moment de trăire culturală sunt chefurile cu lăutari şi manelişti? Vi se par acestea lucruri cerebrale? Puneţi pozele antrenorilor şi judecaţi-i după inteligenţa care li se vede pe feţe. Priviţi-i pe Piţurcă, pe „Reghe”, pe Şumudică şi apoi căutaţi antrenorii de Champions League şi veţi înţelege. Alura de Guardiola pe care i-a făcut-o presa lui Reghecampf este doar o imitaţie, un surogat ieftin, românesc. Anul acesta victoriile îi vor fi pavăză, dar la anul apele se vor tulbura, măcar din cauza faptului că liderul Becali va începe să fie invidios pe magnetismul antrenorului la fani. Se întâmplă asta cu toţi dictatorii, mai ales la cei cu porniri infantile. Să vedeţi atunci cum se va sparge „bula Reghe”. Cine sunt conducătorii Stelei care ţopăie acum ca nişte măscărici peste cadavrul CFR-ului? Mai e nevoie de prezentări, nu le vedeţi destul chipurile zilnic ca să le percepeţi profesionalismul? E deranjant când înclini steagul în faţa unor astfel de nulităţi, nu ar trebui să existe nicio scuză, nu este loc de constatări resemnate de genul „au fost mai buni decât noi”. Da, au fost de zeci de ori mai buni decât noi, dar asta din cauză că noi nici măcar nu am existat, că ne-am complăcut în sferele noastre înalte europene… Din care, veţi vedea, vom cădea treptat-treptat. Fără vreun tratament de şoc, locul 4 în grupă pare al nostru.

Ce au căutat pe teren Luis Alberto şi Sepsi? Poate Kivuvu să fie mai slab decât brazilianul? Lignani, tânărul adus din Italia, e vreo posibilitate să rateze mai multe execuţii simple decât el? Stau şi mă gândesc cum a vrut să facă mijlocul Andone: Mureşan, Luis Alberto şi Godemeche. Mă umflă râsul! Cu ăştia trebuia să dăm măcar un gol? Aţi văzut Rapidul contra Stelei? Măcar aceia nu aveau pretenţii! Iată că se poate şi mai rău: CFR-ul! Care a fost găselniţa lui Andone, de a-l pune din nou pe Sepsi pe stânga şi de a-l risipi pe Camora undeva, în centru? Nu au fost destule reprezentaţii jalnice în prealabil, ca să îşi dea seama că era o mână moartă? Iar după 20 de minute, în care Sepsi fusese deja depăşit de 4 ori şi luase şi un galben, ce l-a împiedicat pe Andone să schimbe ceva, să mute atunci, să facă rocada Camora-Sepsi? Lipsă de opţiuni sau de… idei?

Alături de cele 2 linguri de lemn ale meciului intră şi Rui Pedro, cel care ar fi avut nevoie acum de un sejur prelungit la desfiinţata echipă a doua. De la o minge pierdută de el (în tovărăşie cu Luis Alberto), la 35 de metri de poarta noastră, a pornit golul lor. Un gol venit târziu, e drept, dar care dacă nu s-ar fi întâmplat atunci, ar fi fost o jignire la adresa fotbalului, să nu câştige Steaua un astfel de meci. Şi, apropo de acel moment al golului, rămâne să ne bântuie imaginea înfricoşătoare a hăului apărut acolo, în centrul careului nostru, cu toţi apărătorii fiind surprinşi „la perete”, fără să aibă măcar minima sincronizare, să simtă măcar o dată faza. Acesta a fost mereu scenariul, aceeaşi mişcare browniană, ilogică, aceeaşi lipsă de coeziune a echipei. Nu e teatru neconvenţional, e Andone!

Nu ar fi avut alternativă? Nu ar fi putut schimba faţa jocului? Decât Camora în centru, nu era oare acum momentul să rişte cu Valente mijlocaş ofensiv, pe centru? Să ţină de minge, să aibă şut şi dribling, să găsească trasee de pase. Da, un singur jucător cred că ar fi putut să schimbe totul! Nu însă şi lipsa de viziune a unui antrenor mărginit, ai cărui jucător recurg la soluţii disperate, precum faulturile cinice, de oprire a unor faze scăpate de sub control, sau dorinţa de a se trânti în careu, precum rugbiştii în terenul de ţintă. Nu trece meci fără ca unul ca Rui Pedro, Nicoară sau Kapetanos să nu aterizeze în poziţia „planor” în careu. Nici nu mai contează dacă a fost sau nu penalty la Rui Pedro (după părerea mea nu a fost), cert este că dacă acolo era Camora rămânea pe picioare şi încerca pasa în centru – ultima dată a făcut asta în meciul cu Gloria Bistriţa, la ultimul gol. Au şi jucătorii vina lor, dar atâta vreme cât aceste erori sunt perpetuate şi „perfecţionate”, de la un meci la altul, cred că lui Andone i se cuvine culpa principală.

Da, campionatul e terminat. N-are rost să mai jucăm până în mai, ne putem retrage de acum, cu un loc 4 sau 5 dat pe considerentul hainei de echipă europeană. Să ne vedem de Champions League, până la dezumflarea totală, să ne consolăm că o dată la 2 ani e rândul nostru la bunătăţi, că am avut destule în ultima vreme şi să admirăm spectacolul grobian al Stelei “made by Gigi”. Trăim într-un mediu aparte, cel românesc, o fabulă vie, o parodie a unei orânduiri sociale. Nu voi suferi când Becali se va autoproclama voievodul fotbalistic al românilor, umplând trofeul de penibil, fiindcă, ştiţi cum e cu invidia: atunci când tânjeşti după ceva trebuie să-ţi doreşti să fii în locul ţintei aspiraţiilor tale, cu bunele dar şi cu relele. Ia spuneţi: există cineva care ar da vreunul dintre cele 3 campionate sărbătorite în Gruia, pe acest foarte posibil campionat al Stelei, cu Gigi şi MM ca protagonişti? Nu, nu trebuie să ne dorim ceva din ce li se cuvine lor, problema este atunci când realizezi că ai tăi se recunosc învinşi de astfel de specimene. Atunci trebuie să realizezi că undeva ai un handicap, că rişti să te compromiţi iremediabil. Atunci trebuie să schimbi ceva, fiindcă altfel deznodământul nu poate fi decât unul singur: eşecul total.

Sper să fiu contrazis de ceea ce va urma, deşi nu mi se întâmplă prea des. Măcar în Champions League să se mai facă vreo minune, cu anti-fotbalul pe care-l brevetăm. Totuşi, după părerea mea, barometru spune un singur lucru: nori grei şi intrat la apă. Sper ca, măcar pentru onoarea noastră, Andone să pună un slip pe el!

Autor: Albusibiu