De ar râde curcile…

Dacă ar putea curcile să râdă, atunci partida de ieri de la Berceni ar fi, pentru ele, cea mai bună comedie disponibilă în acest moment pe piaţă. O parodie perfectă a unei încleştări între o echipă de Champions League şi una din competiţia lui „scapă cine MAI poate… financiar”, Liga a III-a. Un dezechilibru evident în orice condiţii, care ar fi trebuit să se traducă într-o concludentă victorie, la scor, pentru echipa venită din sferele înalte. Ce-a ieşit, de fapt, a fost doar o scălâmbăială, o zbatere pe uscat, o împiedicată încercare de a livra un act sportiv din partea starurilor şi o eroică şi foarte lăudabilă rezistenţă a amfitrionilor.

Dacă ar putea curcile să se amuze, atunci noi le-am fi ţinta predilectă, ne-ar râde nouă în nas, spunându-ne că au ele avut mai dreptate şi atunci când s-au distrat nespus de păţaniile noastre împotriva unor firave echipe ale campionatului, precum Iaşiul sau Ceahlăul. Râsul lor nu ar fi prostesc, ci ar fi cel al unor pertinente cunoscătoare ale fotbalului, fiindcă, iată, se dovedeşte că scuzele şi alibiurile găsite de noi până acum nu ţin la nesfârşit. Ce s-a văzut, de curând, cu Pandurii, este aievea, nu mai e loc de eschive, nu mai putem arunca vina pe arbitraj, ci trebuie să ne credem ochilor, să pornim de la rădăcina problemelor. Dacă nici măcar contra unei echipe liliputane nu am reuşit să avem posesie zdrobitoare, dacă nu am creat faze într-o repriză măcar cât degetele unei mâini, atunci ar trebui să ne fie clar că avem probleme grave, care trebuie rezolvate grabnic, printr-o reorientare tactică. Destul cu comoditatea celui ce stă în apărare, destul cu liniştea recuperării mingii, servite în zona ta şi destul cu jocul ruginit, bătrânesc! Dacă tot nu avem alte soluţii decât să jucăm cu 2 închizători retraşi, meci de meci, atunci măcar să avem grijă ca aceia să stea mai tot timpul în terenul advers, să sufoce şi să recupereze acolo. Doar aşa prima lor pasă ar putea să fie decisivă, doar aşa nu vom mai lăsa oponenţii să se aşeze tacticos în apărare şi să aştepte calmi inerenta şi anosta centrare, către unicul jucător ce se pricepe în domeniul aerian. Soluţia aceasta a mea poate părea extremă, disperată, un atac la baionetă, dar situaţia de acum este aşijderea, nu mai este loc pentru reglaje fine pe un mecanism ce macină în gol.

Dacă ar vrea curcile să râdă de noi atunci s-ar gândi că fazele de fotbal adevărat, cursiv, din meciul de Cupă, au aparţinut echipei din Divizia C şi nu starurilor coborâte de pe ecranele Champions League. Noroc că ele nu prea gândesc, ci doar râd de ceea ce am văzut, la un moment dat: lecţie predată de cei mici, campionilor: un „un-doi-trei-patru şi centrare”, unde la pasele cu număr par venea acelaşi jucător. Se depăşea astfel o apărare de jaloane. Încerc să mă gândesc dacă am văzut vreodată un astfel de efort de echipă la CFR şi îmi dau seama că trebuie să sondez departe în memorie, undeva pe la începutul sezonului trecut. La noi merg cel mult combinaţiile în doi sau ruperile de ritm, iar ceea ce ne-a arătat micuţa echipă ilfoveană ieri este cât de mult am pierdut contactul cu lucrurile simple şi frumoase, cu noţiunile de bază. Dacă fotbaliştii gazdelor nu erau limitaţi de câteva atribute tipice fotbalului mic, precum lipsa vitezei sau a forţei, atunci în mod sigur CFR-ul păţea o imensă ruşine. Aşa însă, era timp ca Sepsi să se trezească la timp şi din 4-5 paşi să ajungă atacantul bercean, ca Piccolo să întindă gâtul cu o fracţiune mai repede decât omul din marcaj sau ca Stăncioiu să prindă şuturile moi pe poartă. Chiar şi aşa, cred că putem spune cu toţii că ilfovenii meritau un gol (poate dacă îşi păstrau cumpătul în faţa porţii), iar cum a doua reuşită a noastră a venit după minutul 90, vă daţi seama ce-ar fi avut de spus tabela. Da, statistica va consemna un scor cuminte, un 2-0, dar ştim foarte bine că realitatea de ieri a fost cea a unei cazne nepermise. Ne putem gândi la aspectul că nici în alţi ani nu am spulberat divizionarele C sau B, că şi atunci jucam cu echipa a II-a, ca ieri. Da, doar că atunci, în acel lot B apăreau pe lângă eternele rezerve şi mulţi tineri, chiar de la CFR II, adică tot fotbalişti de al treilea eşalon. Dacă ar fi fost aşa, ieri ar fi trebuit poate să apară Godfred, Lignani, Buş sau vreunul dintre mânjii aduşi din Italia pentru lista B a Champions League. Iată că nici acest aspect nu se poate invoca acum, fiindcă, să ne gândim, cei care au primit ieri o nouă şansă au fost Panin, Valente, Hora sau Rui Pedro. Adică, jucători de la care, în orice moment, avem pretenţia să intre în prima echipă, chiar şi în meciurile de Champions League, nicidecum unii de umplutură. Şi, iată, dacă Pandurii bătea în acest tur al Cupei o divizionară C cu 7-1, CFR-ul a scos, folosind „vedetele”, un 2-0 mult mai căznit decât o arată scorul. Chiar nu e nicio îngrijorare?

Dacă ar pricepe curcile ceva din fotbalul CFR-ului, atunci sigur nici nu ar surâde. Deocamdată însă, cred că se prăpădesc de râd când văd ce număr 10 avem. Adus cu surle şi trâmbiţe din Portugalia, regretat de fanii săi de acolo, Valente este cea mai mare deziluzie a perioadei noastre de transferuri. Tot mai sper de la el să înceapă să arate ceva consistenţă, să decidă meciuri de unul singur, aşa cum un număr 10 ar trebui s-o facă şi aşa cum alţi ceferişti, precum Sougou, Kapetanos sau Bastos au făcut-o până acum. Dar, dacă nici cu adversari de liga a III-a nu face lumină în jocul nostru, atunci când oare va mai reuşi? Nicio depăşire în viteză (armă esenţială pentru un jucător de bandă), nicio pasă filtrantă şi nicio centrare logică, ci doar automatisme tactice sterpe, fără imaginaţie, fără succes. Un singur vârf, între 3 adversari – degeaba muţi norii pentru o ploaie de centrări.

Curcile se prăpădesc deja de râs după ce au văzut flancul nostru drept. Cred că pe acesta îl putem împrumuta direct la Berceni, deşi, prin asta, s-ar putea să le dăm lor stilul de joc peste cap. Panin şi Hora au fost dezastruoşi, atât luaţi împreună, cât şi separat. Nu-mi amintesc să fi văzut măcar o centrare blocată de ei în apărare, iar în atac cu greu a mai răzbătut câte o minge, dinspre ei. Curcile poate s-ar opri măcar câteva clipe din hohotire, gândindu-se că ei sunt totuşi de-ai lor: nu poţi râde de două curci plouate.

E veselie mare pentru curci, în centru, atât de mare încât se încinge o horă a lui “tot pe loc, pe loc, pe loc”. Îi avem pe “degrabă trecătorii pe sub centrări”, Maftei şi Luis Alberto, pe boemul Rui Pedro, a cărui eleganţă în mişcări aminteşte doar de fotbalul începutului de secol XX, pe Godemeche, care deşi a dat vreo 3 goluri în toată cariera lui, se vede acum nevoit să ia el taurul de coarne, doar-doar iese ceva şi, undeva în faţă, Bjelanovici, rupt total de restul echipei, un avanpost mult prea îndepărtat pentru ambiţiile noastre… şi ale lui. Se poate să rezulte ceva din toată abrambureala asta în care CFR-ul nu pare un întreg, ci vreo cinci-şase cioburi de echipă, irecuperabile una lângă alta? Da, faze penibile, cum este cea în care, Nicoară simte nevoia să simuleze în careu. Doar-doar primim un penalty, cu care să învingem „dificilul” adversar. Deci, chiar în Nicoară ne-am găsit la Târgu Jiu să ne punem noi reclamaţiile de lovituri de pedeapsă?!

Singurii care impun respectul curcilor sunt Piccolo, mult prea serios pentru o competiţie atât de neserioasă, Stăncioiu, cu o singură bâlbâială, scuzabilă faţă de nereuşitele celorlalţi şi, desigur, cel mai adevărat jucător şi singura lumină vie din teren, Aguirregaray. Schimbarea de criză a lui Andone care a ştiut cum arată şi ce se face cu o minge. Doar uruguayanul este exemplu de jucător care nu stă să vină faza la el ci o caută el, care face ce face şi se trezeşte mereu în vâltoarea evenimentelor şi, iată, într-o asemenea conjunctură, scoate două goluri pe devierile lui Bjelanovici. Dar să vină un jucător, zice-se, fundaş defensiv şi să dea clasă unei întregi linii de mijlocaşi, parcă e chiar prea mare umilinţa pentru restul. Dar, ăştia suntem la momentul de faţă. Cu mintea şi picioarele în sfere înalte, mult prea aerieni pentru a ne mai înhăma la astfel de competiţii mărunte, cum este Cupa. Iar prestaţiile sunt jignitoare la propria lor condiţie de fotbalişti profesionişti. Partea proastă este, că după ce vezi o astfel de reprezentaţie, curcă să fii şi parcă tot îţi dispare zâmbetul.

Fiindcă, ştiţi ce? Am fi chiar de râsul curcilor, dacă nu am fi, în fapt, de plânsul lor de milă…

Autor: Albusibiu