Mentalitatea de învingători la cei învinși

Din ce în ce mai des, meciurile de fotbal din România (și nu numai) ajung să ignore un punct fundamental din regulamentul sportului-rege/președinte: acela că orice partidă ar trebui să reprezinte o întrecere sportivă între două echipe adverse (adverse, adică nu te joci împotriva ”sateliților” ascunși, din Galaxia Goat, ca la noi), echipate diferit, pentru a se evita confuziile. Meciul de ieri a fost un meci în afara legii, în trei, disputat după formula Brigada de arbitri – Gazde – Oaspeți. În mare, partida s-a terminat cu bine: doar 33,3% dintre participanți au părăsit terenul bătuți și nemulțumiți. Dacă mai rămâne mult la putere Mitică de la Ligă, în curând limba română se va însărăci cu un nou proverb: ”Când unu și cu trei se ceartă, al doilea câștigă”.

După meci, Ivanovici – probabil cel mai bun talk-show din România, dacă nu chiar cel mai mare – compătimea CFR-ul pentru juliturile inutile la genunchi ale lui Nicoară și Camora în careul gorjean, care n-avea marcat punctul cu var. După ce și-au spus păsurile mai mulți țepuiți din Ardeal, nea Horică a format numărul de telefon al lui Mișu Platini, să-l întrebe ce părere are despre partidă și despre viață, în general. A răspuns, normal, cu viteza războinicului luminii, analistul Becali George. E momentul în care partida s-a transformat brusc într-una cu patru participanți, iar procentul celor nervoși și frustrați s-a redus la 25%. Cam așa s-a întâmplat, de fapt, cam peste tot prin media: s-a discutat aproape numai despre prestația lui Balaj, MVP-ul partidei (Most Valuable Player – Wikipedia sau Minimum Viable Product – Wikipedia, la alegere), cel care a marcat două goluri și a mai ratat vreo două.

Ne-a furat Balaj victoria? Să lăsăm nervii și să încercăm să răspundem cu prudență. În mod sigur, Balaj ne-a furat remiza. Dar remiza nu ne ajungea, era prea puțin pentru cum arăta clasamentul. Luând în calcul anumite circumstanțe, s-ar putea ca Balaj să ne fi furat chiar victoria. Dar așa cum putem să-l acuzăm pe Balaj că ne-a furat victoria, tot așa am putea să dăm vina pe Bjelanovic, care a primit mingea exact unde a cerut-o, dar n-a reușit să-și facă treaba de atacant. În loc de 2-1, a rămas 1-1. Știu că e greu de închis ochii când cineva te arde pe gazon și-ți mai și râde cu impertinență în nas în afara lui, dar rezolvarea situației delicate în care se află CFR-ul nu stă doar în punerea la zid a arbitrajului. Oricât de antipatic v-aș putea deveni, voi afirma că Balaj și-a făcut numerele și suma numerelor pe spatele slăbiciunilor CFR-ului. Există câteva aspecte ale jocului CFR-ului – pe care voi încerca să le abordez punctual – ce ar trebui rupte puțin din contextul general (Balaj a fttuu meciul).

Dacă Balaj și-a început recitalul odată cu eliminarea lui Andone (în momentul acela încă mai puteam râde de situația absolut caraghioasă, când Balaj încerca să-l convingă pe Cadu – renumitul schimbător de antrenori – să-l elimine pe Andone!), slăbiciunile CFR-ului s-au manifestat pentru prima dată grav la Sepsi. Ce a făcut Sepsi este absolut de neînțeles și de neacceptat. Gestul a fost unul de fotbalist mărunt și m-a făcut să mă gândesc instantaneu dacă nu era mai bine ca fundașul să ajungă la Vaslui în loc de CFR. Să fiu iertat, dar ăsta-i fotbal șmecheresc, la ciupeală, venit din lipsa de încredere în propria valoare sau dintr-o superficialitate crasă. Nu pui mâna pe adversar într-un meci atât de important, când echipa nu-și permite nici cel mai mic pas greșit. Oare se învață la vreo școală de fotbal cum să-ți incomodezi adversarul în… spiritul sportivității? Astfel de tactici se exersează la antrenamente, sub atenta îndrumare a antrenorului? Oricum, Sepsi trebuia să știe în ce campionat evoluează, așa că nu are nici cea mai mică scuză. Vă amintiți de faza de la Braga, din final, când un adversar a fost trântit în careul CFR-ului, dar nu s-a dictat penalty? Ei bine, Sepsi trebuia să știe că dacă la Braga arbitra Balaj, se arăta urgent punctul de la 11 m. Probabil, acoperit de amploarea scandalului Balaj, Sepsi va scăpa mai ușor decât ar trebui. Pentru mine, însă, va rămâne – nu știu pentru câtă vreme – o verigă slabă. Cu o astfel de abordare mentală a jocului, Sepsi nu mi se pare o variantă potrivită pentru acel nivel următor, de care se tot povestește. Sunt prea dur pentru că pun un un jucător la zid pentru o singură eroare? Atunci, mai gândiți-vă cum au procedat persoane mai importante decât mine în cazul lui Hirschfeld…

Slăbiciunea următoare (și când zic slăbiciune nu mă refer la erori obișnuite, care apar inevitabil  în orice joc, ci la întreaga concepția de joc, pornită de la nivel mental) a fost Nicoară. Nicoară e cazul tipic al jucătorului pe care-l trădează propria forță mentală. Are hipermotivația celor care vor să demonstreze cu disperare că pot, dar hipermotivația nu vine din încredere, ci din disperare. Jucătorul intră pe teren cu o doză imensă de adrenalină, supraturat mental, dar efectele sunt de multe ori altele decât cele așteptate. Hiperexcitația, supraîncărcarea cu tensiune, nu merg mână în mână cu sângele rece, cu calmul de care trebuie să dai dovadă în momentele-cheie. La Nicoară, mi se pare că se manifestă mai degrabă frica, disperarea că dacă nu arată ceva, pierde echipa, decât încrederea că poate influența/schimba soarta jocului. Ce-i lipsește lui Nicoară este încrederea în forțele proprii. Dacă e lăsat de capul lui, fără consiliere psihologică, acest fotbalist se va pierde definitiv. Nicoară trebuie supus unor eforturi suplimentare, trebuie forțat să dea mai mult, trebuie să-i fie ridicată ștacheta, să fie obligat să se autodepășească. Progresul începe de la nivel mental.

Faza de la penalty-ul care nu i s-a acordat spune totul despre acest jucător. Replay. Pătrunde cu mingea în forță, în viteză, nu este presat nici de adversari, nici de timp. Poate nu e încă suficient de bine încălzit, dar mintea ar trebuie să-i funcționeze brici! Ajunge față în față cu fundașul. Face o fentă scurtă, perfectă, spre interior și câștigă atât momentul, cât și poziția. Apoi se produce declickul și lacunele de pregătire psihologică erup pur și simplu. Nicoară nu are încredere în propriul picior drept (deci în sine) și nu-și asumă responsabilitatea de a trimite mingea spre colțul lung. Lipsa de hotărâre îl face să nu forțeze nici o intrare pe centru, cu șanse mult mai mari de a se lăsa cu gol sau fault+penalty. Nicoară alege cea mai proastă cale, dar care-i dă lui mai mult confort, pentru simplul fapt că-și pune mingea pe piciorul ”bun”, stângul: fentă spre stânga și țâșnire spre o zonă absolut inofensivă! Că a fost sau nu faultat de fundaș, are prea puțină importanță. Din punct de vedere psihologic, la această fază, Nicoară a picat examenul. Apoi, în afară de centrarea perfectă pentru Bjelanovic, Nicoară a picat toată partida. În mod normal, un jucător cu o astfel de pregătire mentală și cu astfel de reacții nervoase nu avea ce să caute pe teren sau trebuia schimbat imediat, pentru că șansele de a ajuta echipa erau zero.

Nici Cadu nu merită menajat pentru modul cum a gestionat finalul de partidă. Căpitanul echipei nu poate uita nici măcar o secundă că este căpitan. Din păcate, Cadu ne-a adus aminte de episoadele întunecate din urmă cu vreo 2 ani, uitând să-și strunească echipa și, în primul rând, uitând să-și țină în frâu proprii demoni.

Am, din fericire, și două exemple pozitive referitoare la pregătirea mentală a jocului de ieri. Mai întâi, Bastos. Absolut admirabil! Bastos este exemplul cel mai bun de depășire a unei bariere mentale, a stadiului de complacere. Rafael a părăsit calea minimei rezistențe, pe care-i pășea doar talentul, nu și voința, a trecut de la ”e viața mea, fac ce vreau cu ea” la ”sunt mai bun decât voi (adversarii) și am să v-o demonstrez!”. Ce se întâmplă cu Bastos nu este o minune, ci doar reprezentarea normalității în fotbalul mare. Într-adevăr, Bastos ”și-a revenit cu capul”. Încrederea în sine îl împinge înainte, îi dă curajul să-și forțeze limitele, îl descătușează. Se vede pe brazilian că nu joacă nici măcar cu o frunzuliță de morcov înfiptă undeva. Precum la faza golului doi de la Braga, parcă și la Târgu Jiu mingea a sărit tot la Bastos, din toate clinciurile și toate contrele! Iar golul marcat a fost cireașa de pe tort, absolut impresionant, venit exact când trebuia. Până și modul cum se revoltă Bastos când i se pare că a fost nedreptățit, mi se pare în regulă. Ridică mâinile teatral spre cer, se ceartă cu un dușman imaginar (niciodată direct cu arbitrul), se descarcă de energia negativă, iar apoi revine brusc în joc ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Bastos cel ”modern” nu-și permite să rămână supărat pe tot satul. Sunt sigur că Bastos n-a ieșit singur din labirint, ci ajutat în primul rând de Andone, poate și de alții din conducere. Când îl văd pe Bastos cum a uitat să trișeze fotbalul, mă întreb dacă nu sunt și alți jucători ceferiști care pot fi repuși pe linia de plutire sau ajutați să progreseze, prin consiliere psihologică. După exemplul Bastos, al doilea nume recuperat d.p.d.v. mental de Andone aș spune că e Sare.

Tot în meciul de ieri se putea face liniștit un studiu de caz pe Aguirregaray. Uruguyanul nu și-a prea găsit locul pe teren în primele 20-25 minute; mi s-a părut ușor ieșit din schemă atât la faza defensivă, cât și la construcție. În perioada în care Aguirregaray n-a părut foarte lămurit de rolul său, nici CFR n-a reușit să dezvolte acțiuni foarte bine lucrate. Aguirregaray mi s-a părut mai degrabă un al treilea mijlocaș defensiv, cu tendința de a stânge prea mult spre Gabi Mureșan, și prea puțin activ în banda dreaptă. În prima perioadă a meciului, de altfel, pentru că și Camora juca ușor spre interior, așezarea CFR-ului semăna cu curba lui Gauss, cu baza spre poarta lui Felgueiras. Ei bine, atitudinea lui Aguirregaray s-a schimbat brusc, și s-a schimbat în bine. Demult n-am mai văzut atâta încredere în sine la un jucător tânăr! Driblinguri tupeiste, fără ezitare, pătrunderi hotărâte în atac, șuturi. N-ai fi zis că urmărești un jucător cu profil defensiv. Toate acțiunile lui Aguirregaray au părut extrem de naturale, din categoria ”pot s-o fac”, fără ezitări și fără inhibiții. Combinația asta de Florin Dan și Culio are toate șansele să se impună la CFR și chiar la o echipă mai puternică. În cazul lui Aguirregaray, jucător cultivat în fotbalul italian, nivelul mental de abordare a partidei e de cea mai bună calitate!

Mă apropii de încheiere. Am criticat trei jucători, am lăudat doi. N-am fost chiar așa de al dracului. De acum încolo, ca să mai spere la titlu, CFR nu-și mai permite să se lase pradă frustrării. Alături de pregătirea tactică și fizică, pregătirea mentală e obligatorie. Numai când toate vor funcționa ceas în lotul lui Andone se va putea vorbi de echipa aceea atât de puternică, care poate să învingă orice adversar, chiar și împotriva arbitrajului. Cu câteva luni în urmă, jucătorii țineau o ședință în vestiar, de capul lor, fără participarea lui Andone sau a conducerii. N-a fost altceva decât de o pregătire mentală de excepție pentru salvarea unui titlu ce părea că ne scapă printre degete. Jucătorii au reușit atunci. Pot reuși din nou. Însă sincopele de genul celor avute de Sepsi, Nicoară sau chiar Cadu trebuie eliminate. Fiecare jucător în parte trebuie forțat să devină un Bastos, un Aguirregaray. Nu se numește tortură, ci progres, evoluție.