ProFeţi (Frumoşi) în ţara lor. [Sporting Braga – CFR Cluj 0-2]

O noapte de glorie, sub celestul cer al celei mai importante competiţii fotbalistice. O noapte în care îngerii ne cântă imnul Champions League, în care putem visa frumos, la performanţe nemaiatinse în România, la lucruri ce par de basm analiştilor de cifre reci, financiare şi statistice. O noapte în care renegaţii Portugaliei se întorc pentru a sfredeli stânca din Braga. Muncind din greu, cu târnăcoapele în apărare şi dând lovituri pneumatice, decisive, prin perforatorul Bastos, eroii Clujului şi-au clădit galeria spre filonul primelor puncte de aur. CFR-ul era deja sursă de poveşti fantastice în Portugalia, însă acum, în mod sigur, pentru iberici, colonia din celălalt capăt al Europei întră în mit, drept un loc în care mârţoage de fotbalişti par că mănâncă jar şi apoi se dau peste cap în 99 de meciuri şi 999 de scandaluri de presă româneşti pentru a reveni înaripaţi şi victorioşi.

Pentru noi este încă o campanie de grupe europene ce începe entuziast, cu victorie. Au fost Roma, Copenhaga, Basel, acum este rândul Bragăi să ne fie victimă. Ne putem gândi că adversarul nu are renume sau oraş care să umple un stadion, însă chiar nu este puţin lucru să câştigi în deplasare la echipa ieşită din a doua urnă valorică. Aceasta este similitudinea cu victoria de pe Olimpico de acum 4 ani, iar dacă ne amintim şi cum au înfrânat portughezii în play-off “Dacia italiană” de la Udinese, cred că triumful de miercuri ne poate lua ochii din nou. Ochii, dar nu şi minţile, măcar de data asta să învăţăm din poveţele trecutului şi, ţinându-ne cu dinţii în meciuri să mai scoatem acele puncte esenţiale pentru obiectivul de a găsi, în sfârşit, ghioceii europeni. Putem face calcule, ne putem lăcomi la diverse locuri înalte în grupă, însă trebuie să luăm lucrurile pas cu pas. Cele 3 puncte de la Braga, continuate măcar cu un egal în returul de la Cluj, ar fi calea cea mai scurtă spre şaisprezecimile din Europa League. Pentru mai mult, mai avem încă multe de dovedit. Fiindcă miercuri a fost doar un episod al tacticii de guerillă cu care abordăm acest sezon. Poate să mai funcţioneze şi altădată sau, la fel de posibil, poate fi descifrată, putem fi descoperiţi în etapele ce vor urma. S-ar putea astfel ca degeaba să ne stoarcem echipa de ambiţie, ca zadarnic s-o întindem de pe o parte pe alta a terenului, în modul cel mai elastic cu putinţă, ca la un moment dat, “fotbalul fără minge” pe care-l arătăm să ne vină de hac. Deocamdată urmăm exemplul Chelsea al sezonului trecut UEFA şi sperăm ca vântul fotbalului tactic să ne ducă până în pânzele albe.

Pentru victoria de la Braga, primul care trebuie aplaudat este chiar dirijorul, Andone. De voie, de nevoie, a riscat cu această partitură de contraatac, provenită din preponderenţa închizătorilor în ceea ce a mai rămas din linia mijlocaşilor noştri. Valul accidentărilor a şubrezit serios portofoliul nostru tactic, măcar Deac, Sare şi Vass puteau dicta alt ritm în zona mediană a terenului, puteau da opţiuni. În aceste condiţii, Andone a jucat aşa cum a ştiut de cuviinţă şi, meritul său, a gândit corect. Cu Mureşan şi Luis Alberto traşi mai aproape de linia de fundaşi, a ermetizat zona centrală, a blocat posibilele floricele de construcţie ale tehnicilor fotbalişti ai gazdelor. A cedat posesia, dar este o falsă impresie că a cedat şi teren. Cine vrea să afirme că CFR-ul a fost un soi de autobază autohtonă, norocoasă, ar trebui să revadă primele 20 de minute ale meciului, atât cât a fost scorul egal. Acolo se vede clar că nu au fost urme de laşitate, nu am sabotat fotbalul. Loviturile de spadă şi ripostele s-au împărţit în mod egal, chiar şi fără mijlocaşi centrali tot am reuşit să ducem mingea spre poarta adversarilor. Că golul care a rupt echilibrul s-a dat pe un contraatac care a părut de minutul 90, nu de 20, cu portughezii lăsând doar un om în apărare, acesta este “meritul” naivităţii defensive a lor, acel “călcâi ahilian” pe care Andone a mizat. Trăiască Nuno Coelho şi ale sale gafe! Şi ce bine i-a ieşit lui Andone! La fel cum i-a funcţionat planul şi în restul meciului, cu echipa blocând binişor careul, obligând adversarii să încerce poarta mai mult de la distanţă, nici nu trebuia altceva, ar fi fost o prostie să atacăm având avantaj pe tabelă. E de mirare cum s-a transformat IARĂŞI apărarea noastră puerilă din campionat, într-o redută ce rezistă asediului european. Dar, aşa suntem noi, românii (şi se pare că aşa sunt şi cei care vin în contact cu noi): mereu dăm la export produsele mai bune! Andone merită astfel toate laudele pentru cum i-a ţinut pe jucători ca o echipă, cum a făcut schimbările, oportune şi pentru faptul că a gestionat corect pauza – un element cheie în conservarea rezultatului, echipa noastră întârziind şi ieşind a doua de la vestiare, de parcă noi aveam de răsturnat soarta meciului.

A doua repriză a adus, de fapt, surpriza cea mare pentru profesionistul Peseiro, acolo a funcţionat mult mai bine dublajul nostru defensiv. A practicat doar un joc pasiv contra amatorilor români, fapt pedepsit de către cronometru. Portughezii au plimbat mingea până au obosit-o şi enervat-o, aceasta refuzând până la final să intre în poartă. Fiindcă, dincolo de respingerile noastre şi de paradele lui Felgueiras, trebuie să admitem că măcar în 2 situaţii am avut şi Şansa îmbrăcată în echipament verde. Cel mai clar s-a văzut asta la eroarea din ultimele minute a portarului nostru, cum mingea scoasă cumva stângace, de sub el, s-a scurs la o palmă, pe lângă bară. La fel, putem vorbi şi despre singura noastră vulnerabilitate, Sepsi şi ale sale repetate rămâneri în urma adversarului. Ne referim la Alan, mereu strecurat în spatele lui Sepsi în prima repriză; acolo am trăit cu adevărat periculos, am fost descoperiţi la fiecare incursiune, cu Mureşan şi Rada încercând cu disperare să blocheze cumva. Inexplicabil şi ilogic, Peseiro a schimbat omul pericol la pauză şi, imediat, rana noastră de pe stânga s-a închis. A reapărut însă episodic în careu, unde Sepsi, în 2 rânduri, a fost întârziat, în spatele lui Eder. De-abia pe final de meci a prins şi bistriţeanul ritmul echipei, ceea ce mă face să cred că, în sfârşit, după atâta timp în care a fost rezervă, şi-a făcut botezul jocului la CFR. De-acum el va fi altfel.

Ştergând amintirea acestor palpitaţii, echipa rămâne aproape imaculată. E drept, Kapetanos nu a ştiut să fie un Yssouf Kone în atac, să sperie şi să ţină fundaşii lor de la a veni chiar şi ei către careul nostru. A avut şi acea ratare “de Traore”, moment care am crezut că va întoarce soarta meciului împotriva noastră, dar, la final, trebuie să-i recunosc grecului meritele de a fi jucat pentru echipă. Atunci când unul ca el face recuperare în defensiva noastră, ba tocmai în colţul terenului, ca un fundaş dreapta, când tot el respinge mereu la fiecare corner, pericolele “de pe scurt”, nu se poate să îi cerem doar să-şi facă treaba ofensivă. Asta o facem cu Bastos, cel care priveşte doar poarta adversă. Cel care tocmai prin asta a fost, de data aceasta, eroul tuturor. Domesticirea lui Bastos este unul dintre marile lucruri pe care le-a realizat Andone pentru CFR. Dacă ne plângeam că nu avem un mijlocaş ofensiv, că nu s-a transferat unul, iată că AndONE-ul a reuşit să îi transfere brazilianului o altă personalitate, delegându-i însă, în acelaşi timp şi locul de cinste, în spatele vârfului. Într-adevăr, nu l-a învăţat să joace şi defensiv, dar la câţi fotbalişti zeloşi avem, parcă e nevoie şi de un artist boem. Şi, apoi, trebuie să admit că măcar în atac şi în pressing-ul din faţă Bastos chiar se implică şi aleargă. Golul 2, cel care a decis turnura meciului, de acolo a venit. Recuperarea şi înşiruirea adversarilor, ca mărgelele. Exact ce spuneam despre Bastos la victoria de la Dinamo. Ce chestie! În campionat se încurcă la finalizare, după ultimul dribling, în Champions League sfâşie tot. Golul reuşit pe cont propriu de brazilian este un moment ce va rămâne pe youtube-ul amintirilor noastre, ca şi un-doi-ul Culio-Trică de la Roma. O fază pentru care CFR-ului îşi permite să ceară Champions League-ului drepturi de autor. Iar la primul gol, trebuie să remarc că dintre toate trucurile pe care Beto cred că le ştia despre noi, doar nebunia lui Bastos de a trage prin surprindere la colţul scurt îi era necunoscută. A ieşit chiar bine şi pentru Beto astfel. A încasat 2 goluri de neoprit pentru care nu se pot supăra nici actualii suporteri pe el, dar nu ne-a supărat nici pe noi apărând alte situaţii grele (care, în mod convenabil, n-au existat). Atenţie însă: în returul de la Cluj el va juca rolul renegatului. Acum însă, războiul civil de la Braga a dat câştig de cauză insurgenţilor de la CFR. Ne-am învins modelul de succes şi cred că vom căpăta în viitor o cotă şi mai bună în piaţa portugheză. Va mai refuza vreunul de-acolo să vină în România, doar fiindcă i se pare o destinaţie îndoielnică?

I-am nominalizat pe Andone şi pe Bastos ca nişte eroi, însă ei au fost doar sclipirile unei echipe ce merită la aplaudată în picioare. Îi chemăm şi la bis, bineînţeles! Felgueiras este unul dintre ceilalţi virtuozi ai meciului. Paradele sale din prima repriză, acele ieşiri pentru închiderea unghiurilor, au fost plasturele potrivit pentru zgârieturile date de Braga. În a doua repriză, a avut măcar 2 plonjoane care meritau mai multe reluări, poate nu din acelea explozive, cu plutire în aer, demnă de “slowmo”, însă cu o eficacitate perfectă în situaţii limită – şuturi pe jos, din interiorul careului mare. Mi-a plăcut, din nou, că nu îşi asumă riscuri inutile, că nu încearcă să prindă mingile ce par înşelătoare şi că a devenit, indubitabil, un element de stabilitate al defensivei. Eroi poate mai puţin vizibili sunt însă acei 4 din apărare: închizătorii şi stopperii. Cadu şi Rada au surprins prin precizie faţă de ceea ce ştiam cu toţii din campionat. Ce mândri s-or fi simţit ieşenii, rapidiştii sau ploieştenii pentru că ne-au dat asemenea multe goluri! Pentru mine însă, elementul cel mai important al acestui meci rămâne binomul închizătorilor. Mureşan şi Luis Alberto, apoi şi Godemeche au fost stăvilarele perfecte, au descurajat orice pătrundere. Al lor este meritul pentru jocul fără idei al portughezilor, din a doua repriză. Li s-a spus “distrugeţi!” şi au executat acest plan la perfecţie. Nimeni şi nimic n-a trecut de ei, nu au lăsat niciodată descoperită poarta. Dacă vom mai vrea să jucăm astfel, pe contraatac, rolul şi forma lor va fi elementul-cheie. Camora şi Ivo Pinto aproape că plictisesc prin constanţa lor în evoluţii apreciabile. Ar mai rămâne doar să înceapă să dea goluri şi le-ar face pe toate! Iar Sougou, pe lângă pasa de gol şi multa alergătură, a arătat de ce Ramadanul trebuie să aibă rolul său bine definit în viaţa sa sportivă. Doar printr-o asemenea “intervenţie divină” a fost evitată accidentarea groaznică pe care o putea suferi, acolo, în duelurile fără rost (pentru telespectatori) de la mijlocul terenului. Nu cred că a lipsit mult să-l vedem şi pe el purtător de cască de protecţie, precum Astafei sau Chivu. Iar dacă ne-am speriat nemaivăzându-l pe teren imediat după pauză, ar trebui să vorbim despre ciudatul fotbalist Aguirregaray, unul care a părut “varianta light” a lui Gabi Mureşan. Ciudat la început, evident neintegrat în lot, uruguayanul a arătat mai întâi minusul de viteză faţă de Sougou, pentru ca mai apoi să uimească prin încăpăţânarea cu care a atacat şi s-a lipit de fiecare minge. Poate de aceea Piţurcă al Uruguayului l-a ochit şi el.

Însă, înaintea pozelor individuale se impune una de grup. Fiindcă, doar în echipă s-au luat aceste 3 puncte imense şi milionul de euro aferent. Tot aşa se vor putea obţine şi alte rezultate. Păcat că urmează Manchester acum, aş fi preferat Galatasaray. Aş fi dorit să trudim din nou într-un meci urât, să scoatem punct din piatră seacă, decât să ne delectăm într-un astfel de spectacol de gală, în care până şi asiaticii vor afla de “ţe-ef-ar”. Scenariul pare acelaşi cu Chelsea, de acum două sezoane de grupe, dar cred că putem avea mai multă imaginaţie decât atât. Dacă au putut ciprioţii, dacă a putut Baselul anul trecut, noi de ce să nu putem să rezistăm în acest ring teribil al Champions League? Să alternăm ambiţia aceasta a înfăptuirilor europene cu profesionalismul obiectivului de atins pe plan intern. Rezervele de la Braga trebuie să fie titularii din campionat, trebuie să arate că şi ei ar fi fost la fel cu restul echipei miercuri, că nu avem 35 de jucători ai echipei câştigătoare, ci 35 de campioni, adică 3 echipe campioane (e drept, una accidentată). Cortina cade peste spectacolul de Champions League, reîncep repetiţiile, ne luptăm din nou cu aceste culise interne. Să smulgem aplauze (chiar şi scrâşnite) cu orice preţ!

Autor: Albusibiu