Cu un ochi râd și cu altul mi-e groază

Victorie în București, la ”ei” acasă! Să-i vezi și să-i auzi pe toți ”ei” cum sucombă de ciudă, îngurgitând frustrare! Magic! Așa ceva nu se poate cumpăra nici cu Mastercard, nici cu butelii. 1-0, 3 puncte. Ratările nu se pun nicăieri în clasament. Despre ele se vorbește doar la final de meci, ca despre scurte partide de sex protejat. Ratările nu produc nimic în afară de regrete sau ușurare (și ce era să mă ușurez pe mine de groază de vreo 2-3 ori!). Voi ați avut atâtea, noi am avut atâtea. La final, tot ce contează pentru posteritate este penetrarea porții de pe Arena Națională de către Rui Pedro. Ce vreți mai mult? Mai poate fi ceva mai apetisant dincolo de Rai?…

Aaa… vreți și victorie la Braga? Apoi măcar egal cu United, victorie cu Galata și iar victorie cu Braga?… Și, de ce nu, poate o victorie și cu United?… Dar asta-i deja altă mâncare de piranha, următorul nivel al lui next level. Trecerea de la Raiul românesc la Heaven-ul continental nu e doar un simplu pas pentru omenirea din Gruia, ci un salt fără plasă de siguranță. CFR-ului nu-i poate reuși acest salt decât în condiții ideale, repetabile la fiecare meci din grupă. În Champions League trebuie să fim perfecți și poate tot nu-i destul. Balanța noroc-ghinion e cea care contează cel mai mult în cazul outsiderilor. Dacă ceferiștii, în frunte cu Andone, n-au păpat destul maro când erau mici, vor urma doar 6 meciuri și atât.

CFR e departe de perfecțiune. Meciul de la Dinamo ne-a arătat că e foarte posibil să mai treacă sezoane bune până când mecanismul va funcționa șnur, așa cum și-l imaginează probabil Paszkany. Ceferiștii trebuie să mai urmeze destule cursuri de chirurgie pe viu, până-și vor perfecționa manoperele. Ocazia și golul. Ocazia și golul. Ocazia și golul. De abia apoi pot trece la partea de joacă cu ocaziile, la ora de anatomie patologică, când exersează pe cadavre. În două deplasări consecutive la București, CFR n-a dat loviturile de grație când era cazul. La Rapid, rezervele noastre conduceau în mod cu totul neașteptat și entuziasmant cu 2-0, ca apoi să încaseze 3 goluri venite de nicăieri, iar la Dinamo ne-a vâjâit egalul pe la urechi (și egalul însemna înfrângere) pentru că doar ne-am rănit adversarul, nu l-am transformat în decedat când am avut ocazia.

E prima dată când am suferit pentru Andone, cel care mi se pare că și-a făcut corect treaba și a rămas la mâna sfintei bunăvoințe a jucătorilor de a juca fotbal adevărat. Andone a tras în mod clar la victorie, pentru că numai apărarea nu mai putea câștiga și acest campionat. S-a văzut această tendință mai ales în primele 20 minute, când am rămas cu impresia că putem mătura pe jos cu Dinamo. Un Dinamo constipat, care se limita să încerce să ne blocheze și să arunce niște mingi penibile, din altă epocă fotbalistică, pentru devierile cu capul ale unui Țucudean aflat în poziții cu șansă zero de finalizare.

Primul care l-a trădat pe Andone a fost Godemeche, care a tratat pasa primită în adâncime ca un amator, nu ca un fost căpitan de echipă. Un fotbalist care nu are curajul să atace poarta din acea poziție e un fotbalist de care nu poți fi sigur în momentele tensionate. Godemeche a continuat destul de palid, semn că nu și-a înțeles importanța rolului pe teren. Depășit foarte ușor, lent, parcă revenit la ”forma” de la început, m-a făcut să-l regret amarnic pe Sare. De altfel, Andone l-a și chemat la margine pentru indicații speciale în momentul când meciul era întrerupt pentru o accidentare. Apoi a venit rândul lui Diogo Valente să dezamăgească, la pasa ”de gol” a lui Sougou. În loc să devină erou, Valente a ales să fie penibil și penibil a fost toată repriza. Nu-i vina lui Andone că portughezul nu-și dă seama că trebuie să-și arate clasa, dacă o are. La Valente mi se pare că și mimica-i trădează lipsa de încredere în propriile forțe. Două ocazii de gol ratate dezamăgitor, și scorul rămânea 0-0, în loc ca meciul să fie deja terminat. Echipele mari din Europa nu prea te iartă din astfel de ocazii.

Kapetanos a fost pe undeva prin atac, dar practic n-a existat. Să zicem că are și el dreptul la o zi liberă. Pe plan european însă, nu-i indicat ca singurul atacant să fie în concediu. Și de Sougou s-ar putea spune că a fost inexistent, cu excepția unui total de maxim 60 secunde în care a dat pasa perfectă spre Valente și și-a făcut două ocazii imense de gol pe care s-a încăpățânat să le rateze.

Ca în toate meciurile de până acum, și Felgueiras a avut momentul său de eclipsă. Din fericire, de data aceasta a fost doar unul – o ieșire pe sub minge. În rest, Felgueiras a fost sigur pe el, dar să nu uităm că în Europa fotbalistică mare chiar și o singură eroare poate fi fatală. La CFR parcă se pregătește un dezastru atomic când mingea depășește perechea de fundași centrali Cadu-Piccolo, la angajările în adâncime sau la centrările de pe extreme, indiferent de pe care parte. Prea multe mingi aterizează exact pe jucători adverși pe care parcă nu-i vede și nu-i marchează nimeni din apărarea noastră. Comunicarea din apărare pare că s-a stins din nou, după ce în sezonul trecut ne obișnuisem să-i auzim tot timpul gura lui Beto. La prima mare ocazie din acțiune a lui Dinamo, Cadu și Piccolo atacau același jucător, în timp ce Gabi Mureșan făcea semne disperate indicând locul unde cineva ar fi trebuit să aștepte centrarea. N-ar trebui ca fundașii să-și știe deja fișa postului? Nu-i păcat de frumusețea de centrare de gol dată de Ivo Pinto, dacă pe final de meci fundașul portughez se uita neputincios cum un adversar ratează incredibil din fața sa?

E ciudat că după o victorie la Dinamo aproape că nu-i poți lăuda pe deplin decât pe Bastos și Camora. De fapt, la modul general, numai cam 75% din brazilianul din Rafael merită lăudat. Celelalte 25% de brazilian (cu demoni cu tot) sunt în plus, ba-i și dăunează. Cu drag i-aș transplanta 25% de galez de la Ryan Giggs în schimb. I-ar tripla valoarea. Oricum, din hulitul tribunelor, se pare că Bastos a cam devenit un mic idol, indispensabil echipei. Cine ar fi crezut vreodată că Bastos va ajunge un fel de Culio?!

Nu l-am uitat pe Rui Pedro, stați liniștiți! Rui Pedro are meritul golului, dar Andone mai are mult de muncă cu el, poate în sesiune separată, între patru ochi și două palme. Rui Pedro trebuie să înțeleagă că a apus vremea lui Cămătaru, cel care se retrăgea cu mingea din careul advers până la mijlocul terenului. Portughezul știe cu loabda, dar e prea mult cu spatele la poartă, ține prea mult de minge, frânează jocul și dă timp adversarilor să se reașeze pe pozițiile de apărare. La 0-0, când echipa e obligată să înscrie, nu se face așa ceva. Culmea e că la 1-0, când stilul lui Rui Pedro se plia perfect pe ideea de păstrare a rezultatului, nu i s-a mai dat mingea să țină de ea, deși era plin de energie și încredere după golul marcat.

Ce m-a mai supărat la meciul cu Dinamo? M-a enervat Piccolo când i-a tras un picior adversarului. Deși jocul era oprit, putea încasa cartonaș galben (ar fi fost al doilea) sau roșu. Nici Kapetanos n-a fost departe, când a călcat un dinamovist, chiar înainte să fie schimbat. Ce naiba? Ne pregătim să batem Europa în 10, când ne e greu și în 11?

Nu mi-a plăcut nici lălăiala din careul advers la cornerul executat de Diogo Valente. Un fundaș a respins până la Camora, care n-a putut centra în careu pentru că erau 3-4 ceferiști în poziție de ofsaid, care se retrăgeau alene. Nu-mi place să văd ceferiști în ofsaid, nici ceferiști care se retrag alene…

În fine, cred că am criticat în mare cam tot ce era imperios de criticat la o victorie cu 1-0 în fața lui Dinamo. De ce critic la victorie? E normal să critic la victorie? Nu. Dacă ar fi să mă refer strict la meciul cu Dinamo, ar trebui să fiu blând, să sar peste critici, să laud echipa, să mă mulțumesc cu rezultatul și cu faptul că am ajuns în clasament la distanța de două meciuri directe de Pandurii. Dar nu cred că sunt singurul suporter care a urmărit partida de la București cu gândul la cea de la Braga. Nici jucătorii CFR-ului nu mi s-au părut cu gândul fixat strict pe câinii roșiatici. M-am gândit ce s-ar fi întâmplat la cele 3 ocazii mari de gol ale dinamoviștilor, dacă în loc de tineri fotbaliști români de perspectivă, cu lacune evidente în tehnica de lovire a mingii, în poziția de a înscrie se aflau jucători de la Braga. Oare-mi mai râdea ochiul la 1-3? Nu-i ușor să rupi campionatul de Champions League. Mai degrabă e imposibil. Dacă ce a oferit CFR la București a fost suficient pentru o victorie cu emoții, o repetare a prestației la Braga nu garantează că asigură măcar o înfrângere onorabilă. Dacă CFR e în stare de mai mult, trebuie să se dea peste cap și să livreze tot ce poate. Să lupte din toți Godemechii și din toți Diogo Valenții!

Ca să dea lovitura în Europa, CFR trebuie să funcționeze ca un mecanism bine pus la punct, în care piesele componente să dea impresia de unitate pe toată durata partidei, nu doar la poza de început de meci. Chiar dacă s-a terminat cu o victorie, partida cu Dinamo trebuie privită ca o lecție din care CFR și Andone trebuie să învețe câte ceva. Feroviarii trebuie să încerce să-și rezolve cât mai multe dintre punctele vulnerabile, nu să se bazeze pe noroc. Norocul vine singur, dacă vrea, nu răspunde la chemări. Baftă, CFR! Și… era să uit… felicitări pentru victoria de la Dinamo!