Scurt respiro înaintea confruntării

Două mâini mari apăsându-ţi umerii şi-o voce răguşită în ureche… E atât de însufleţit încât nu realizează cât îţi încurcă mersul. De departe, ai părea un tip dus înainte de nişte picioare care vor să meargă înapoi. „– Are palmă grea nea Ando” îţi fulgeră un gând. Ar putea apuca uşor coarnele unui taur şi să-i facă o fundiţă cu ele deasupra capului. Încet, cuvintele-i prind sonor. E ceva blând în răguşeala lor, e un zâmbet călduros în spatele ridurilor strânse ale frunţii. „– Hai că poţi! Ştiu că poţi!”… Acum ştii şi tu. Ştii că poţi! Acum te poate elibera din strânsoare. Mersul poticnit ţi se transformă într-o alergare în ritm de pur sânge spre centrul terenului. Arbitrul poate fluiera începutul jocului, stadionul poate să erupă.

Ce drag ţi-e tricoul acesta. Ai primit unul la fel într-o pungă acum mulţi ani şi l-ai dus acasă. Tatăl ţi l-a pus pe umeri şi ce mândru ai fost. N-ai timp de amintiri, tragi aer în piept şi ieşi spre gura tunelului. În urmă auzi strigătele colegilor şi tropăit ascuţit de crampoane izbite nervos de gresie. Recunoşti în faţă silueta aceea puţin încovoiată şi pretenţioasă. „– Toată săptămână ne-a chinuit. Măcar de-am înţelege tot ce vrea de la noi”. Dintr-o dată, silueta se întoarce şi cu o mână întinsă îţi explică ceva, cu accentul acela ciudat. Termină cu „grande partida”, iar tu încuviințezi din cap, uşurat că ai scăpat uşor. Cu coada ochiului vezi steagurile roș-albe şi-ţi auzi colegii ajungându-te din urmă. Fie ce-o fi ! Arbitrul poate fluiera începutul jocului, stadionul poate să erupă.
Sunt gesturi care contează. Sunt stări de spirit care contează.
Şi-ar mai fi tactica.
Cum cele două echipe au avut mai mult timp la dispoziţie pentru acest meci, iar strategia de pregătire ar putea fi influenţată de participarea anumitor jucători la echipele naţionale, e loc suficient de surprize. Pot apărea nume neaşteptate de jucători în primul 11, pot avea loc chiar modificări structurale în aşezarea echipelor faţă de ce-au jucat în ultimele partide.
Fără să dau nume de jucători, o să descriu pe scurt cele mai probabile sisteme de joc folosite.
4-3-3.
Aţi auzit de el. E aproape la fel de celebru ca 4-4-2, şi-şi trăieşte în contemporaneitate momentul său de glorie, nu pentru că ar fi folosit pe scară largă, cât mai ales pentru că în acest sistem s-a putut dezvolta atât de spectaculosul joc al Barcelonei.
Cea mai rafinată formă a lui 4-3-3 este cea folosită de echipa catalană cu pressing în jumătatea adversă  ca o gheara şi cu linii apropiate. O variantă interesantă este şi cea propusă de Juventus, cu playmaker retras.
În acest sezon Dinamo a încercat o formă mult mai timidă (aş spune de echipa mică şi limitată) a acestui sistem. Prin retragerea voită sau obligată de adversar a extremelor, 4-3-3 la Dinamo a devenit mai mult un 4-5-1. Aşa cum un organism care funcţionează greşit sfârşeşte prin a-şi afecta organele interne, aşa şi copierea, sau mai bine zis, punerea în practică greşită a lui Dinamo a sistemului 4-3-3, a dus încet la inutilitatea playmakerului retras. În noianul de căutări tactice, la Dinamo un singur lucru a fost constant: a jucat mereu cu un singur vârf veritabil. Ar fi într-adevăr o mare surpriză să asistăm la o schimbare de atitudine în acest sens.
4-2-3-1.
Din punctul meu de vedere, acesta este un sistem derivat din forma cea mai alungită şi reactivă a lui 4-4-2. În această formă, linia de mijlocaşi cuprinde doi închizători, iar lateralii au preponderent sarcini ofensive, schimbările de poziţie cu fundaşii de bandă nefiind prea mult agreate. Dacă cuplul de atacanţi joacă unul în spatele celuilalt şi nu în linie, iată ce mult ne-am apropiat de mult discutatul 4-2-3-1 (doi închizători + o linie de 3 mijlocaşi ofensivi, din care doi sunt de bandă şi unul susţine din spate vârful împins-practic al doilea vârf cum i se spunea în 4-4-2). Un astfel de sistem pleacă de la o filozofie de joc bazată pe statistică la origine. Un set de statistici, destul de controversat, a stabilit la un moment dat că majoritatea golurilor se dau în urmă unui foarte scurt număr de pase. Practic, un joc direct din cât mai puţine pase, fără insistarea pe posesie deci, e considerat în această viziune, ca modul ideal de a înscrie cât mai multe goluri şi de a câştiga. Argumentul celor care adoptă această tactică este în primul rând pus pe seama surprinderii adversarului. Dacă echipa ta reuşeşte din 3,4 pase să ajungă în faţa porţii adverse, rivalului îi va fi practic imposibil să se organizeze defensiv. Cu cât pasezi mai mult, cu atât dai timp adversarului să se aşeze pe poziţii şi să se apere în condiţii optime pentru el. Cum adevărul e probabil undeva la mijloc, să trec peste originile şi filozofia acestui sistem şi să spun că pentru a-l adopta, o echipă are nevoie de câţiva jucători specializați. În primul rând, e nevoie de închizători de calitate, din care măcar unul să aibă măiestria mingilor trimise curat în adâncime. În al doilea rând, e nevoie de jucători de viteză, pentru că sistemul acesta cu număr mic de pase presupune că cineva trebuie să acopere terenul prin alergare fără minge la picior. Practic e nevoie de jucători capabili să se demarce pentru a cere mingea din pase pe poziţie viitoare. N-o să dau nume (aici poate interveniţi voi), dar CFR-ul pare să deţină în lotul actual profilurile de jucători adaptaţi acestui sistem.

Pentru că am început cu antrenorii şi relaţia lor cu jucătorii, tot aşa am să şi termin.

Mi se pare că Andone are un mic defect de viziune. Nu se poate spune despre el că e nou în meserie, că se ghidează numai după ultimele curente în materie. Are în spate o experienţă care-l influenţează major în activitatea curentă. În mare parte a carierei sale a antrenat echipe în sistemul 4-4-2. În consecinţă, cerinţele şi aprecierile asupra jucătorilor pe care-i foloseşte în alt sistem (4-3-3 sau 4-2-3-1) sunt asemănătoare cu ce-şi dorea de la jucători în 4-4-2. De exemplu, Andone vede în extremă sau vârful lateral din noile sisteme tot un fel de mijlocaş dreapta bun de sprinturi în bandă şi centrări spre Kapetanos. Are mai puţin pretenţia ca aceşti jucători să cadă pe linii de pase între fundaşi laterali şi centrali adverşi cum se întâmplă la echipele mari ce  adoptă acest sistem. Şi poate n-ar fi rău să aibă această pretenţie atâta timp cât jucătorii veniţi din afară au aceste deprinderi.

De la ultima afirmaţie aş pleca cu o observaţie si  în tabăra lui Dinamo. Aici nu reflexele condiţionate de experienţa acumulată ale antrenorului sunt problema, ci ale jucătorilor. Trăiesc cu senzaţia că jucătorii români ai lui Dinamo au crescut în umbra sistemului 4-4-2 (umbră, pentru că pe juniori sistemul acesta îi limitează). Astfel, ceea ce sugeram că ar trebui să aibă pretenţia Andone să ceară de la jucătorii săi străini, nu poate cere sau o face fără succes Bonetti. L-am văzut pe Rus, exemplul cel mai clar de jucător crescut să are terenul pe bandă, chinuindu-se efectiv să intre mai spre centrul careului advers. Evident, Bonetti i-a cerut asta, evident Rus ca şi alţi jucători români ai lui Dinamo au dificultăţi în a intra într-o astfel de dinamică tactică.
S-avem un meci frumos şi fără tensiuni, măcar ca cel din Supercupă.

Postarea apare și pe gsp.ro – secțiunea Mysport.