Revenirea cu picioarele pe gazon românesc [CFR – Petrolul 2-2]

Înapoi la fotbal, așadar…

În ligile de fotbal engleze – dar bănuiesc că și în alte campionate – după un astfel de meci, spectatorii aplaudă în picioare ambele echipe, antrenorii își dau mâna, iar jucătorii celor două echipe se bat prietenește pe spate. Când fotbalul oferă luptă și spectacol, e păcat ca acestea să fie puse în umbră de rezultat (chiar dacă nu e primul care retează puncte la ”adevăr”).

După ce i-a fericit pe medieșeni și pe ieșeni, CFR a mai pierdut 2 puncte în Gruia. Nu-i plăcut. Pandurii se îndepărtează și gorjenii încep să semene tot mai mult din spate cu Urziceniul sau Oțelul din trecutul recent. Lumea fotbalistică e convinsă că CFR suferă de sindromul participării în Champions League și ratarea campionatului e ceva normal, absolut de înțeles. Cică echipele românești nu fac față pe două-trei fronturi. Rămâne de văzut! Rămâne de văzut!

Deși s-a încheiat tot la egalitate, ca meciurile de care aminteam, partida contra Petrolului mi s-a părut altceva. Dacă CFR a fost constanta (ne-am obișnuit deja cu trecerea de la perioade cu demonstrații de forță nimicitoare, la momente de slăbiciune și inerție – sau invers – pe durata aceleiași partide), formația oaspete a fost variabila. Față de ”ciupitorii” care și-au scos până acum punctul în Gruia, Petrolul a fost un adversar solid. Până spre final, când s-au speriat că pot pierde totul, cei de la Petrolul nu s-au baricadat în apărare, dimpotrivă. Priviți cele două imagini de mai jos și remarcați numărul mare de jucători cu care au venit peste noi. Nu sunt faze izolate; atacurile în val s-au repetat de suficiente ori. Nu mi s-a părut o tactică disperată, a unui antrenor care aruncă totul în foc pentru a-și salva scaunul sau locul pe bancă (cum vreți să-i ziceți). Aș zice mai degrabă că Petrolul are forță și are jucători de valoare, iar Dinamo… mai mult noroc decât CFR.

Partida se anunța grea. De altfel, se pare că de 39 ani sunt grele partidele contra petroliștilor. Probabil, când o să-i batem, la anul, o să ținem o mică sărbătoare la Ploiești pentru aniversarea celor patru decenii de la ultima victorie. Povestea meciului de astăzi o știți deja. Am plecat de la bucurie frântă (a fost ofsaid la Sougou, din păcate), am dat de necaz și ciudă (cum naiba să primești gol imediat?! – dar măcar mai aveam suficient timp la dispoziție), am trecut prin secunde de groază (cred că numai Felgueiras n-a ”văzut” 0-2 pe tabelă) și am ajuns la explozia de satisfacție (fabuloasă cursa și centrarea lui Ivo Pinto, absolut ”banală” reluarea cu capul al lui Kapetanos). Apoi ne-au dat o pauză. Repriza a doua a fost și mai criminală: ne-au băgat în corzi, dar am ieșit din ele teferi (unde-i comunicarea din apărare, fraților?!), Sougou a fost inspirat… Cadu nu, apoi Cadu a fost total neinspirat (căpitane, căpitane…). Gabi Mureșan i-a prins lui Vasili Hamutovski singurul călcâi al lui Achillovski din întreaga partidă și meciul s-a încheiat cu o nouă remiză, deși ne-a lipsit puțin ca să încheiem seara cu 66% mai fericit.

A fost un meci care ridică valoarea Ligii 1 în lume și vinde mai mult Bergenbier. Uneori parcă asistam la un meci cu o cupă pe masă, atât de mult doreau cele două echipe să dea lovitura de grație. Întâi am zis în glumă, dar acum mai că încep să devin serios: parcă gazonul din Gruia îmbie orice echipă din țară să joace mai bine! Mi-e dor de Mioveni, de băltoaca în care Nuno Diogo juca perfect, iar Rui Pedro magnific…

Rednic a lovit primul, Andone a trebuit să răspundă. Când se părea că Andone trece la controlul partidei, pe Rednic l-a salvat clopoțelul de la pauză. Speram ca petroliștii să iasă sufocați de la cabine, dar cele 15 minute i-au revigorat. Rednic a continuat să dea lovituri, iar Andone să răspundă. Finalul l-a prins pe Andone în colțul advers, cărându-i pumni prietenului hunedorean și dinamovist, dar Rednic a reușit să termine în picioare.

Despre Andone, echipa aruncată în ring și tactica încercată, probabil o să vă povestească altcineva. Cea mai interesantă a fost folosirea lui Maftei în fața lui Cadu și Piccolo. Pe Maftei l-am văzut și în atac, încercând zadarnic să construiască ceva (prin dribling?) și în apărare, între fundașii centrali sau suplinind pe câte unul dintre ei. Deși pe teren erau și alți doi mijlocași cu profil defensiv (Gabi Mureșan și Godemeche), CFR s-a clătinat parcă mai rău decât de obicei în apărare. Cu 7 jucători cu profil defensiv pe teren! Din păcate, cu atât de mulți accidentați, Andone nu are posibilități nelimitate și pare tentat să abordeze meciurile prudent. Da, în repriza a doua, schimbarea Maftei – Nicoară a adus clar un plus de mobilitate și o mișcare mai accentuată spre înainte, dar nu ne oferă garanția că era mai bine dacă se începea cu Nicoară. Niciunul dintre mijlocașii valizi lăsați de Andone pe bancă sau în tribună nu este o certitudine în momentul de față (Nicoară, Rui Pedro, Diogo Valente, Hora). Andone are încă nevoie de o doză masivă de inspirație în alegerea formulei de echipă, mai ales că trebuie să țină cont și de principiul rotației. Meciul contra Petrolului mi-a arătat – și poate că nu numai mie – că ne cam arde buza după mult-așteptatele întăriri.

Știu că tuturor ne place în lumea mare, grandioasă, numită Champions League. Din doi în doi ani parcă e însă prea rar, nu vi se pare? Dacă reușim să câștigăm trofeul, nu-i nicio problemă, la anul ne calificăm din oficiu! 🙂 Altfel, tot prin amarnicul nostru campionat intern e drumul spre lumină și muzică. Sper din suflet să reușim să ținem pasul cu Pandurii Tg.Jiu, cea mai periculoasă echipă din lume la ora actuală. Până la următoarea bătălie, să aplaudăm englezește efortul de astăzi al jucătorilor și să le mai iertăm o dată greșelile, începând cu Cadu. Luptă, CFR! Hai, că se poate!