Despre „U”

Recunosc că mi-e foarte greu să scriu despre Universitatea. Nu pentru că mi-ar fi teamă de reacția de strepezire pe care aș putea-o produce în masa suporterilor ceferiști, ci pentru că e al naibii de dificil să fii obiectiv când vorbești despre prima dragoste. Mă încumet totuși să scriu, pentru că nu-i sigur că va mai veni vreodată un moment mai potrivit.

Da, m-am născut „U”-ist, împușcați-mă! Așa cum Gabi Gădălean nu avea cum să se nască altceva decât ceferist (http://tribunacfr.ro/2012/03/19/m-am-nascut-cfr-ist/), așa și eu: m-am născut bebeluș clujean și am crescut „U”-ist. Nu era altă cale. De la etajul blocului din Grigorescu – în care am trăit sute de ani – se vedea până și tabela de marcaj, nu numai stadionul Municipal. În zilele în care eram bolnav sau nu reușeam să adun nenorociții de bani pentru nenorocitul de bilet de intrare, ascultam meciul de la fereastră, nu la radio, și-l priveam pe tabela de marcaj. Din erupția și mai apoi vuietul prelung al tribunelor știam că tabela se va schimba în curând în dreptul Universității. Din liniștea de ghețar ce se lăsa brusc peste cartier, simțeam că adversarii ne-au dat gol, mama lor!

Trăiam, însă, cu adevărat, doar pe stadion, nu la fereastră. Când tatăl meu nu mă putea duce la meci, ciupeam banii de bilet din poșeta mamei. Da, mă apropiam de Iad cu pași mici, de copil, furându-mi propria mama, deși o iubeam mai mult decât pe „U”. Cele mai oribile erau zilele când poșeta mamei nu era acasă. Drumul de un sfert de oră până la Municipal era pavat cu frică și neîncredere. Dacă nu reușesc să intru? Dacă nu-mi găsesc un „tată”? Inima-mi era cât o jumătate de inimă de purece. Aproape că-i sărutam mâinile Omului care mă adopta ca pe un cățel sfrijit și plouat, cu privire tristă, mă lua pe după umeri și mă trecea de filtrul de la intrare spunând: „E fiul meu!”…

Eram deja „U”-ist la Cutremur. Cam de atunci începe și memoria mea să funcționeze, din Divizia B. Încă eram destul de mic, nu mă pricepeam la tactică și teorie, la așezări și alte finețuri. Știam pe de rost portarii, fundașii, mijlocașii și atacanții, cine merită să fie în teren și cine pe bancă. Știam că „U” n-o să fie niciodată o echipă mare de fotbal, că n-o să fie lăsată decât să cânte Gaudeamus, nu și să devină o forță, să râvnească la trofee. Dar Gaudeamusul făcea mai mult decât orice trofeu și acoperea orice necaz, de la o simplă înfrângere și până la retrogradare. Spiritul lui „U”, echipa studențească, boemă, a existat, nu e o invenție! Vă garantează asta un martor ocular, total implicat sufletește în alte vremuri. Eram parte dintr-o familie extraordinară, ce se întindea de la punctul de la mijlocul terenului până sus de tot, la „mantinela” stadionului. O familie de care nu mi-a fost niciodată rușine.

Ciocan, Poraczky, Batacliu… erau eroii mei, iar Tim Câmpeanu era idolul. Nu doar idolul meu, de altfel. Trebuia să-l împart cu o întreagă suflare, cu un stadion întreg. Dezamăgirea tribunelor era cumplită la meciurile în care formația universitară era lipsită de Tim. Pe atunci, Câmpeanu II era „unicul”. Știam că e prea bun și va veni o zi când ne va fi răpit golgeterul și dus în „armată”, că așa era filmul pe atunci. Mut. Singura consolare era șansa lui Tim de a evolua la Națională. A și jucat, de altfel, contra Ungariei, la București, în acel 0-0 insuficient pentru calificare. Tim a avut o ocazie mare, dar lovitura sa de cap nu l-a învins pe portarul advers. L-am urât o viață întreagă pe bovanul de Cămătaru, cel care declara după meci că el ar fi dat gol.

„U” începea să capete din nou formă și fond în Divizia B. 4-0 cu CFR, 4-0 cu Gloria Bistrița și pentru mine toată lumea începea să pară studențească. Promovarea a venit ca un vis împlinit, în 1979. Începeam să pricep mai bine fenomenul, dar tot puteai să storci naivitatea din mine. „U” Cluj era cea mai puternică echipă din lume, cu cea mai tare galerie de fani! Am început perfect, 3-0 cu SC Bacău. În etapa a doua, urma deplasarea la București, pe „Republicii”, cu Sportul Studențesc. Eram acolo, mândru și emoționat, în prima deplasare din viața mea, chiar la „ei” acasă, bucureștenii. Golul lui Batacliu ne-a scos în stradă, până dincolo de Kogălniceanu, o mare de sute de clujeni (mii mi se păreau), cu steaguri în alb și negru. Alb și negru. Chiar dacă unii ar avea ceva penibil de comentat, Universității nu i-a lipsit niciodată culoarea.

Lumea s-a prăbușit pentru prima dată în 29 septembrie 1979. Ploua urât. Nici măcar locul de peluză pe care ședeam nu era uscat. Ploua prin mine. „Teleșpanii” plecau pe contraatacuri rapide, se îndepărtau de poarta lor (în care așteptam eu mingile) și ne băteau la noi acasă! Nu-mi venea să cred. Cum era posibil să piardă „U” acasă, împotriva Chimiei? Nu era un coșmar, era ceva mai mult: era imposibilul devenit realitate! Niciodată nu m-am obișnuit cu înfrângerile Universității, dar atunci am înțeles că fotbalul nu înseamnă doar victorie.

Înfrângerea cu Chimia a fost una curată, cinstită, muncită pe ploaie. Au urmat altele, mizerabile, pe timp frumos, pentru că așa era pe atunci sistemul. Maturii din jurul meu știau de multe ori, cu mult înainte de meci, ce o să se întâmple când vine Dinamo, de exemplu, și mă minuna calmul și înțelepciunea cu care priveau lucrurile. Se cânta la victorii, se cânta la înfrângeri. La unele înfrângeri se fluiera la nesfârșit. După un meci pierdut contra arbitrilor Sportului Studențesc, pe Municipal, am fost parte din revolta împotriva unui sistem „de joc” pe care nu-l mai suportam. Suporterii „U”-iști care au încasat atunci bastoane de milițieni pe spinare nu erau deloc huligani. Erau doar un început de Timișoara’89, oameni sătui să mai fie furați tovărășește.

„U” a rămas o echipă boemă, capabilă de orice rezultat. Capabilă să-i dea 3 goluri lui Vasile Iordache, fabulosul portar al României de pe Wembley, sau „capabilă” să retrogradeze după un sezon în care a învins toate cele 3 forțe ale momentului: Craiova, Steaua, Dinamo. „U” a coborât în B, tot „U” s-a întors în A. Au fost ani frumoși. Crescusem și învățasem să pun pe primul loc atmosfera, nu rezultatul. Micile amănunte luau fața planului de ansamblu. Mai important decât scorul (1-2) era revolta lui Florescu, cel care dădea gol pe Dinamo enervat că organizatorii nu-l lăsaseră să verifice starea gazonului înainte de meci.

Fotbaliștii care-mi deschiseseră apetitul pentru „U” s-au retras, pe rând, lăsând locul altora. Era în logica trecerii timpului. Nu conta dacă „U” e în B, doar acolo o cunoscusem, remember? Știam că vom promova din nou, odată și odată. Și viața în B era palpitantă. Țin minte o deplasare la Timișoara, rivala noastră la promovare. „U” a dominat categoric, a ratat cât a putut, iar meciul s-a terminat 4-1 pentru violeți. A fost ceva absolut fenomenal când, după meci, suporterii timișoreni au trecut pe la galeria lui „U”, ne-au bătut pe umeri, ne-au felicitat și au recunoscut că am fost mai buni, deși noi plecam bătuți măr. Ce vremuri! Ce obiceiuri!

Ultima mare echipă a lui „U”, cu Brătianu II, Mariș, Cioloboc, Dican, Maier și atâția alți fotbaliști talentați, a adus pe lângă satisfacții și primele semne de disperare, iar la final, deziluzia. O construcție frumoasă se dărâma, sub ochii suporterilor, ca un castel de nisip. Boemia sucomba în fața „farmecului” economiei de piață. Pentru „U” a urmat ceva mai mult decât anonimatul.

„U”, cel vechi, care mai păstra parfumul emanat din cartea lui Ioan Chirilă (aveam două exemplare din „Șepcile Roșii”- pe unul îl citisem de 4 ori, pe celălalt doar de 2, că era cam șubred), începea să fie luat de vânt. Plecam și eu din Cluj, pentru o perioadă de exil profesional nedorit și mă îndepărtam nu numai de „U”, dar și de fotbalul românesc la nivel de club, care mi se părea nespus de searbăd. După ani buni, la revenire, în afară de simbol, n-am mai găsit mai nimic din „U” Cluj. Era un meci gri cu Jiul, disputat într-o atmosferă gri. O mână de spectatori care urmăreau fără reacție meciul și o galerie de vreo 200 de fani foarte-foarte tineri, care scandau de mama focului trivialități, printre cântecele de încurajare. M-am simțit străin de acel „U” și de acei copii. Singurul familiar era stadionul, dar parcă și „Ion Moina” se pregătea să cadă, implacabil, precum o cortină, peste „U” Cluj al meu. Meciul s-a terminat cu un 0-0 gri.

***

Tatăl meu fusese mecanic de locomotivă în tinerețe, pe când eu nu inspiram-expiram încă. Avusese un accident și trebuise să abandoneze munca pe locomotivă, dar nu părăsise domeniul feroviar. Era „U”-ist, dar cu siguranță cotiza și la CFR. De la el am învățat respectul pentru echipa din Gruia. În etapele în care „U” juca în deplasare, mă lua la meci, să vedem CFR-ul, sus în deal. Tot farmecul era în urcușul abrupt pe Rosetti, o aventură pentru noi, puștii, dar care tăia respirația celor mai bătrâni. Eram prea „U”-ist ca să mă impresioneze CFR-ul. Era doar o echipă clujeană și prin asta merita din start respectul meu, izvorât din patriotism local. Dar atât, nimic mai mult. Nici memoria nu mă ajută prea mult să povestesc de CFR. Nu țin minte meciuri, nu țin minte goluri, victorii sau înfrângeri. Știu doar că atmosfera era calmă, caldă și primitoare. Mi-era drag să urc în Gruia, dar parcă urcam cu ochii închiși. Pe jucătorii CFR-ului nu-i cunoșteam din Gruia, ci tot de pe Municipal, din perioada când îmbrăcau tricoul lui „U”. Multă vreme am păstrat în arhiva cu programe de meci fotografiile lui Țegean și Manu, în tricourile vărgate ale CFR-ului. [Într-o altă arhivă, tatăl meu adunase aproape toate numerele din revista „Fotbal”. Erau ordonate în funcție de data apariției și reprezentau o cale minunată de întoarcere în trecut. Citeam orice articol, cât de mic, despre „U” Cluj și CFR.] Țin minte renumitul bloc din colțul stadionului, terenul de zgură și cabana, priveliștea deschisă spre Dâmbu Rotund și țâșnitoarea (albastră?) din spatele peluzei. Cam puțin, nu? Nu țin minte, însă, nici măcar o picătură de ură între suporterii celor două echipe ale orașului. Rivalitate exista, luare peste picior, la fel. Nimic ce nu se putea rezolva la o bere, ca între buni prieteni clujeni.

Am devenit ceferist din același patriotism local. Echipa era în Divizia B și se zbătea să redevină echipa de demult, a lui Rădulescu și Adam. Cu noroc de la un fost „U”-ist, Sabău, reușea promovarea și se pregătea să scrie istorie pentru orașul meu natal. Nu consider nici măcar o clipă că am înșelat sau trădat Universitatea. M-am transformat în ceferist dintr-un clujean rămas fără echipă, pentru care fotbalul românesc nu mai conta decât la nivel de Națională. Pentru mine „U” mai exista doar în inimă și amintiri, nu și în privire. „U” Clujul meu aparținea trecutului. Era destul loc liber în mine pentru CFR, însă n-ar fi fost niciodată loc pentru o echipă din altă parte a României. Deși la început i-am rezervat CFR-ului un loc doar în minte, odată cu trecerea timpului i-am dat voie să ocupe și o bucată din inimă. Și n-am niciun regret pentru alegerea făcută, nici măcar când mă enervează Paszkany sau Mureșan.

„U” Cluj de care vă povesteam are locul său aparte în inima mea. Clubul actual, deși poartă aceeași denumire, nu-mi mai spune însă nimic. Cei care aveau puterea să reînvie cu adevărat simbolul „U”, cea mai iubită echipă a orașului, n-au făcut nimic în afară de politică. Orânduirea capitalistă nici nu-i obliga foarte tare. E ușor pentru politicieni să-și declare dragostea, dar să paseze subiectul sectorului privat, când e vorba de partea financiară. Iar la Cluj, sectorul privat a cam zis „pas” Universității. Unul dintre politicieni a făcut recent un stadion controversat, dar un stadion nu ține loc de club. Acum mai bine de 10 ani, localnicul Paszkany n-a fost bun, iar acum e rău. Chiar foarte rău! Principalul rău, anti-„U”-istul suprem. Pentru unii, care nu și-au mai ridicat de un veac pastilele de la farmacie, Paszkany și CFR nici măcar n-au treabă cu fotbalul, ci cu Ip și Trăsnea. Sloganul la modă, cel care mă îndepărtează total de echipa de lângă Someș, e „afară cu ungurii din țară!”. Hațieganu se învârtește probabil în mormânt. „U” Cluj a fost gândit ca un mijloc de exprimare sportivă, nu ca o armă căzută în mâinile inconștienților. N-a fost bun Paszkany, dar au fost luați de buni alții, porniți în lume cu un nume și aterizați la Cluj cu altul. Se putea să iasă bine?

Nu mă îndoiesc că actualii suporteri ai Universității Cluj își iubesc echipa, cu disperare chiar. Ca și mine, mulți dintre ei s-au născut „U”-iști. Regret că mulți dintre ei sunt prea tineri pentru a fi prins Universitatea de pe vremea lui Tim Câmpeanu, așa cum nici eu n-am mai apucat Universitatea lui Ivansuc sau Petru Emil. Poate ar realiza diferența imensă. Cei mai bătrâni dintre suporterii Universității, dacă ar mai avea puțin suflu și curaj, ar putea să readucă „studențimea” pe calea cea bună. Înapoi la pasiune și sportivitate, nu la ură și invidie. Tinerii fani ai Universității au demonstrat chiar la ultimul meci din Gruia că pot mai mult, că pot depăși faza bordurilor.

Universitatea Cluj e un club care a căzut pradă viniturilor, cu toanele și interesele lor ascunse. De politicieni nici nu vreau să mai vorbesc. Lor le-a căzut pradă o țară întreagă, nu doar un simbol! Sunt zile dramatice, iar apele sunt tulburi. „Dinamo 2” Cluj pare acum un biet copil față de varianta Universitatea Buzău. În timp ce în tabăra alb-negrilor se simte disperarea, iar suporterii dau ultima luptă, unii dintre ceferiști nu-și ascund satisfacția. E răspunsul la zecile de lovituri sub centură primite în timp. Pot să-i înțeleg, dar nu pot să-i aprob. E cazul să răspundem cu altă monedă sau să păstrăm liniștea, cu eleganță. Noi suntem „altfel”, nu? Să nu uităm că lângă orice suporter ceferist poate sta în tribună un fost suporter „U”-ist, așa, ca mine! Din respect, consider că nu trebuie făcută nuntă la înmormântare. CFR trebuie să atragă, nu să respingă. Nimeni nu e perfect. Nu toți s-au născut ceferiști. Unii au fost „U”-iști, alții și mai rău, steliști!!!, înainte să devină ceferiști. Principalul e ca suporterii clujeni, ardeleni și chiar din alte părți ale țării să fie încurajați să vină alături de CFR. CFR e altfel văzut din interior! Magia CFR-ului este ascunsă celor care privesc din afară, supuși tirului mass-media, care numai de obiectivitate nu poate fi acuzată. Cei care reușesc însă să treacă peste prejudecăți și dezinformare și reușesc să pătrundă în familia CFR-ului, descoperă o lume fascinantă, neașteptată.

O echipă din orașul nostru e în suferință. Echipa cu care am împărțit zeci de ani fotbalul clujean, cu care ne-am împărțit jucătorii și antrenorii. Echipa pe care am bătut-o și care ne-a bătut, într-o rivalitate – până la un punct – sănătoasă. Clujul e mare și nu se va micșora degrabă. E loc pentru ambele echipe și nici măcar Sănătatea nu e în plus. E momentul să fim alături de vecini, chiar dacă par să ne refuze ajutorul. Nu-i vorba de mărinimie, ci de normalitate. Dragi suporteri ceferiști, în loc de dispreț și satisfacție pentru necazul altuia, încercați compasiunea! N-aveți nimic de pierdut. Și apoi, să nu mâniem soarta. Dacă în urmă cu 10-11 ani, Paszkany găsea ușa deschisă la „U” Cluj sau simțea că-i mai aproape de Europa Rapidul din Viena, oare câți dintre voi mai aveați șansa să fiți acum ceferiști?

PS – E posibil ca acesta să fie primul și ultimul articol despre „U” Cluj care apare în Tribuna CFR. Vă rog să-mi acordați întreaga înțelegere de care sunteți capabili pentru ideile exprimate, lungimea textului și eventuala incoerență. Scrierea materialului a fost suficient de obositoare pentru a mai avea resurse pentru corectare și finisare. Mulțumesc și aștept cu deschidere criticile (dar, vă rog, înjurăturile să fie blânde)!