Endorfina vişinie

Ce istorie! Ce trăire! Ce emoţie! Ce satisfacţie! CeFeRicire!

Puţine momente ar mai putea fi precum cel de miercuri, din Gruia. Este acea clipă în care CFR-ul a făcut poate un mic pas pentru fotbalul românesc, dar un mare pas pentru sine, în istoria sa. A făcut pasul în faţă, indubitabil, şi se prezintă acum pentru toată lumea, fără echivoc, ca reprezentantă a României.

Desigur, colateral, dar la fel de important, în această înfăptuire a dobândit glorie, a dovedit forţa veritabilă dar şi nevinovăţia sa (niciodată prezumptivă pentru acuzatori), legitimitatea performanţelor şi nedreptatea imensă de apreciere ce i s-a făcut în toţi aceşti ultimi ani. Nu în ultimul rând, cu 3 participări în competiţia maximă a continentului, cred că clubul a devenit o constantă, a imprimat cât se poate apăsat termenii de CFR şi de Cluj în mintea europenilor. Mă tot gândesc că doar 5 meciuri au fost miercuri în Europa, că au avut expunere maximă şi interes pe măsură. Cât de lipsită de dubii trebuie să fi arătat superioritatea vişiniilor de această dată, în faţa unui adversar care a agitat apele în sezonul european trecut. Intrăm în grupele Champions League pe deplin merit şi cu deplina recunoaştere a celui ce a trudit, a răsturnat sorţii, pronosticurile caselor de pariuri şi a ieşit din cuşca de gladiatori a tururilor preliminarii.

Aceasta este partea romantică a momentului de miercuri: gloria, aplauzele, felicitările. Fericirea pe care o trăieşte orice suporter a cărui echipă se autodepăşeşte. Însă, dincolo de aceasta există pragmatismul. Banii pe care îi luăm acum din Ligă ne pot ajuta fie să acoperim bugetul clubului pentru doi ani, de-acum înainte, fie, la fel de minunat, să urcăm o treaptă mai sus, să mărim cotele de salarii şi de transferuri, să punem mai multe lemne pe foc pentru a-l transforma într-o vâlvătaie. Depinde ce se va vrea de către conducere, depinde ce se consideră că se poate acum. Important este că s-a izbutit, la momentul cel mai important, această calificare esenţială. Acum altfel putem negocia transferurile, atât cele „in”, cât şi cele „out”, acum putem spune că am mărit propria cotă. E un moment ce trebuie speculat la maximum, e un impuls din care trebuie să ştim să sărim cât mai departe.

Ceilalţi? Echipele bucureştene? Ele aparţin acum unor alte vremuri, sunt recunoscute pentru realizări rămase în albumele fotografiilor zimţate. Noi suntem noul val, lupii tineri. Este, dacă vreţi, ca diferenţele din spaţiul rus: Spartak, Dinamo Moscova, Dinamo Kiev. Pe lângă ele, iată că apar şi le depăşesc în performanţa actuală Zenith, Anzhi, Sahtior. Al cui să fie oare viitorul?

Deocamdată prezentul este sigur al nostru. Al clubului şi al suporterilor. Cred că nu există ceferist care să nu fi fost felicitat în aceste zile de vreun amic „rival” şi să nu i se fi umplut sufletul de mândrie. Da, e realitate: CFR-ul a făcut asta pentru noi şi, mai presus, e realizarea jucătorilor. Ca după o mare bătălie, izbânda este şi a celor ce au rămas în picioare, dar şi a celor ce s-au sacrificat. Deac, Vass, Ronny şi, în primul rând, Sare, trebuie cu toţii apreciaţi ca nişte eroi. E performanţa lor comună, poate că recompensa financiară va fi împărţită echitabil, pentru toţi, dar faptul că ei vor fi privaţi acum de şansa de a lupta pentru un loc pe foaia UEFA este o imensă nedreptate pe care le-o face fotbalul.

Iată că după meciul din mai, de pe Cluj Arena, mă închin din nou în faţa jucătorilor, plin de admiraţie (aşa cum am făcut-o miercuri, de unul singur, în tribună). Merită, cu siguranţă, tot respectul meu pentru că ei au fost şi truditori şi arhitecţi ai succesului nostru.

De această dată voi lăsa pentru subsidiar notele reci asupra meciului. Ce-ar fi de spus despre Sougou, Mureşan, Ivo Pinto sau Kapetanos? Vedeţi, deja sunt 4 din cei 14 prezenţi pe teren. Ceilalţi n-au fost departe, meciul a arătat ca un exerciţiu de gimnastică: până în cele mai mici detalii studiat şi, cel mai greu, executat. Apărarea a mers neaşteptat de bine, Felgueiras s-a înfăşurat în noroc exact atunci când a avut nevoie cel mai mult de el (să-şi repare greşeala), Camora, Nicoară, chiar şi Valente, au alergat cât pentru un campionat. Ce-ar fi de spus? Să-i scoţi pe fiecare din rând un pas în faţă pentru a-i cântări? Nicidecum! Eventual pentru a-i medalia!

Acest triumf este unul al echipei, din orice unghi am privi. Este aceeaşi mentalitate pe care am detectat-o în finalul sezonului trecut, aceeaşi ambiţie nebună de a nu lăsa nimic deoparte, de a te năpusti mereu pe minge. Întinderile lui Sougou sau Nicoară, blocajele lui Mureşan, săriturile la cap, ca nişte delfini, ale celor din apărare (au câştigat aproape fiecare duel aerian) sau grămezile dezordonate, de curtea şcolii, ce se formau în faţa careului nostru, unde fiecare dădea parcă în disperare să degajeze mingea, asta îmi spun: jucătorii au lăsat deoparte orice simţ de autoconservare. De aici vin accidentările. Din neşansa momentului, dar în primul rând din lipsa unei minime protecţii. Au ascultat vuietul tribunei, au ţâşnit ca gheizere ale entuziasmului, s-au lăsat purtaţi cu frenezia momentului de val şi Basel nu le-a putut sta în cale. Dacă în tur au fost mari dubii asupra faptului că am fi meritat victoria, acum nimeni nu mai poate contesta. După acea oră de chin din Elveţia, ai noştri au preluat controlul, au surprins, au dominat tactic, dar, mai presus, ca ambiţie partidele. Au fost momente de vijelie în Gruia, au fost altele în care, încă din prima repriză, răsunau „Ole”-uri, la pasele repetate, au blocat total imaginaţia ofensivă (şi aşa destul de limitată a adversarilor), au făcut o partidă în genul celei cu Vasluiul, de acum câteva săptămâni. Au răsturnat calculele hârtiei, economice, au răzbunat eliminarea de acum 2 ani, au reuşit să înnoade încă 2 victorii, şirul acesta din preliminarii făcând şi mai strălucitor momentul.

De-acum, ceea ce vine, aproape că nu mai contează. Calificarea a fost obţinută de noi, este doar a noastră, nu trebuie să dăm nimănui socoteală de ceea ce urmează. Grupa este moderată (se putea şi mai rău), vom avea un adversar cu renume, Man. Utd (unde trebuie să arătăm mai mult decât a putut Oţelul – de ce nu, să fim un fel de Basel?), unul relativ accesibil (Galatasaray) şi unul în care vom avea un moment unic: reîntâlnirea cu Beto (Braga). Putem să obţinem orice loc de la 2 la 4, dar, cel mai important ar fi să nu avem un scurt-circuit, să fim la înălţimea competiţiei şi, în acest răstimp, să recuperăm deficitul din campionat. Fiindcă, mai importantă decât succesul de moment este continuitatea în performanţă. Şi, prima constantă trebuie să fie cea internă. Ea este mai uşor de atins. Peste ea vom construi şi o permanenţă europeană. Declick-ul pentru aceasta a fost miercuri. Atunci s-a afirmat CFR-ul ca o posibilă forţă emergentă a nivelului 2 al fotbalului european. Un moment de afirmare a unei identităţi, unul al prezentului, dar, la fel de mult, al viitorului.

Felicitări şi mulţumiri jucătorilor! Au dat maximum şi au obţinut maximum! Iar nouă, ne-au dăruit ce putea fi mai deplin: o fericire ca niciodată, una care vine din şi înspre sufletului de ceferist!

Autor: Albusibiu