Redutabilii

Un meci ca un asediu. O lungă şi încordată aşteptare în care singura menire a timpului era să zboare. La final, cu greu distingem din ploaia de încercări ale adversarilor stropi de pericol. Zidul gros al nostru a rezistat atacurilor în valuri. Centurile de apărare s-au suplinit una pe alta, au împins mereu inamicul înapoi, încă o dată şi încă o dată. Un meci care a semănat pe alocuri cu celălalt asediu recent, de la Liberec, unul tot aşa privit cu un ochi la verdele gazonului şi cu unul la cronometru. Circumstanţe similare, situaţii care au cerut această apărare ca un scut, de după care orice breşă, orice lovitură ne-ar fi putut fi fatală. Sunt şi acum convins că dacă la Liberec încasam gol în minutul 70 (să zicem), atunci până la final mai primeam încă unul, în buna tradiţie a moral slab românesc. Tot aşa, azi, în cazul unei erori, mai apoi, cu om în minus ar fi fost imposibil să mai primim încă un cadou precum cel ce i s-a făcut lui Ronny. A trebuit, aşadar, să rezistăm în acest echilibru fragil, să stea fiecare pe postul său, pe metereze şi să aşteptăm ca toată furtuna să se consume dincolo de parapet. Am rezistat astfel ca un întreg, ca o redută, căci, iată, putem fi chiar redutabili.

Nu e nimeni de învinovăţit pentru aceste 2 meciuri de „ţestoasă romană”. La Liberec această tactică defensivă a fost impusă de logica dublei tur-retur. Azi, la Galaţi, s-a văzut că în egalitate numerică CFR-ul nu s-a lăsat mai deloc împinsă spre poartă, a încercat să ţină focul pe ei, pe adversari. Întorsătura proastă a lucrurilor a făcut să ne trezim aruncaţi în corzi, ţinând cu disperare garda sus până la expirarea celor 90 de minute. Toate temerile şi toată impresia noastră de disperare defensivă se evaporă însă imediat după ultimul fluier. După asta, memoria uită fiecare spaimă a mingilor ce porneau spre careul nostru. Rămân numai lucrurile bune. Faptul că, judecând la rece, palpitaţiile nu au fost tocmai din cale-afară de mari, că am avut emoţii însă, în orice moment, s-a întrezărit o siguranţă în joc, un plan bine conturat, că nu am văzut disperarea unei echipe mici ce îşi juca meciul vieţii. Faptul că am câştigat, şi acum şi miercuri, că am luat puncte extraordinar de importante, în condiţiile în care nici cu remiză nu cred că ar fi fost tragedii, nu cred că ne-am fi declarat nemulţumiţi, date fiind condiţiile.

Omul meciului de astăzi nu poate să fie decât „echipa”, în întregul ei. Apărarea este „un sport” ce nu se poate face decât colectiv. Andone a vrut şi mai abitir să ne demonstreze asta atunci când a introdus al treilea fundaş central, când a jucat cu o linie de 5 apărători. Sincer, n-am crezut că vom rezista atât de bine, atât de mult timp şi apărându-ne atât de jos, lângă careu. Cu doar 2 oameni care mai puteau ţine de minge, fotbalul se transformase într-un fel de streetball, după modelul baschetului, la o singură poartă. Pentru felul în care echipa a gestionat defensiv finalul de meci (nu şi desele scăpări centrale din prima repriză) Andone merită şi el felicitat pentru acest succes. Iată că ştie şi el să construiască o apărare!

Pot însă găsi mai simplu omul negru al meciului. Dovada clară că în fotbal plusul cu minusul nu se echilibrează, că degeaba faci 3-4 lucruri bune dacă, printr-o neatenţie, distrugi totul: Mureşan. Pe cât de bine a bătut penalty-ul, pe cât de atent ţinea linia de mijlocaşi cât mai sus, pe cât de important era în menţinerea superiorităţii totale a CFR-ului şi, probabil, pentru un posibil gol 2 al nostru, pe atât de catastrofală a fost neatenţia lui, faultul fără noimă comis într-un moment extrem de sensibil al jocului. Acolo se putea rupe totul, acolo totul putea bascula. Sunt sigur că nu a fost un fault intenţionat. Doar un pas dus prea departe, prea avântat, până pe glezna adversarului. Nici nu cred că s-a uitat la piciorul gălăţeanului. Muri pur şi simplu urmărea mingea. Totuşi, întrebarea este: dacă se întâmplă un astfel de moment în play-off-ul pentru Champions League? Atât de firavă este linia între viaţă şi moarte în fotbal.

Abandonată de căpitanul prea avântat, CFR-ul ar fi putut ajunge în derivă. Trebuiau 70 de minute de apărare fără cusur. Mai întâi au apărut erorile pe zona centrală, acolo unde Bastos nu putea face pereche cu Godemeche. După 2 avertismente la poarta lui Felgueiras, a fost introdus la timp Vass, în locul lui Valente, jucătorul de sacrificiu în astfel de cazuri. Dar, exact când lucrurile ar fi trebuit să se calmeze, a urmat dubla greşeală de la golul oţelarilor. Sepsi a rămas cu mâna pe sus (în loc să alerge să-şi acopere zona), mingea a ajuns apoi rapid în careul mic de unde a fost pusă pe sub Felgueiras în poartă. E un gol destul de asemănător cu cel de la Liberec, cam 50% vina portarului şi mă face să cred că acolo sunt câteva carenţe tehnice ale goalkeeper-ului nostru. Aţi văzut probabil atâţia portari punând genunchiul jos în faţa adversarului, luând o poziţie fixă, ca la handbal, tocmai pentru a acoperi mai bine unghiurile. Casillas e cel mai bun model, la fel ar fi şi Neuer. Un portar ce tocmai atunci sare are şanse minime să acopere unghiuri. Felgueiras a luat în 2 meciuri consecutive 2 goluri pe sub el, din unghiuri destul de închise. Nu e problemă de valoare a lui, ci probabil doar de tehnică. Asta se poate retuşa destul de uşor, eventual prin experienţă.

La 1-1 şi cu om în minus, soarta noastră era destul de sumbră. Pasele nu mai aveau resurse umane, destinatar şi expeditor, Bastos (din ce în ce mai activ în acest început de sezon) încerca doar cu disperare să scoată oameni prin dribling, tocmai pentru a echilibra raportul numeric în anumite faze. Nicicum nu am fi dat gol decât cu mare noroc. Ceea ce s-a şi întâmplat. Golul lui Ronny, dincolo de execuţia oportunistă a atacantului nostru, este doar o fază care, dacă s-ar fi petrecut pe final de campionat, ar fi născut însutite discuţii. N-ar mai fi contat ieşirea pe final a portarului gălăţean la corner în careul nostru, doar-doar egalează. N-ar fi contat nici izbitura groaznică a gălăţenilor de la final. Totul ar fi fost etichetat în stilul cunoscut al celor ce „ne au la suflet”, rece şi marţial: blat! Golul lui Ronny, la care atacantul nostru nu-s convins că ştia unde e poarta, a schimbat fundamental tot cursul jocului. De unde ne chinuiam să atacăm şchiop, am putut să ne blocăm în apărare, ne-a dat rădăcini şi puteri de a ne agăţa de cronometru, iar gălăţenii cred că şi acum, în somn, mai centrează instinctiv şi sar ca berbecii la cap. Dorinel Munteanu a gestionat groaznic acel avantaj supranumeric, chiar dacă, s-a văzut, a făcut schimbări ofensive (la 1-1), a încercat victoria.

Cu Piccolo şi Maftei în zi mare şi avându-l pe Cadu introdus excelent şi la timp pentru a suplini eventualele găuri dintre ei, cu Pinto pe toată lungimea terenului, dar cu Sepsi destul de departe de adversar şi de pretenţiile noastre, cu Godemeche şi Vass buni, dar nu formidabili şi cu Felgueiras bun, atent, lider, dar încă un pic cam puţin deşuchiat pe fiecare fază în parte, apărarea noastră a adus această victorie nemaisperată la pauză.

Este încă un meci mare, eroic, făcut de echipa noastră, în inferioritate numerică. Ar fi foarte bine ca, de-acum încolo, să începem meciul direct în 9 jucători de câmp şi doar la nevoie antrenorul să-l aducă şi pe al zecelea. CFR a arătat, încă o dată, ce se poate face doar cu motivare totală. Aveam nevoie de această victorie pentru a nu pierde plutonul, în acest debut de campionat, aveam nevoie să ajungem din nou pe podium, să nu decretăm prematur: „Ne concentrăm pe Europa”. Nu! E timp destul pentru toate. Deocamdată trebuie să strângem puncte. Cât mai multe, de pe unde putem, în orice fel.  În primăvară, după modelul Vasluiului din sezonul trecut, vom avea timp să punctăm şi la impresia artistică. Până atunci însă, cel mai artistic moment rămâne cel al îmbrăţişării de după meci. Acestea sunt trofeele începutului de campionat!

Autor: Albusibiu