Tête-à-…Fête!

Englezescul termen „derby” era prea puţin pentru meciul de sâmbătă. Poate că nu există suficientă tradiţie în confruntarea dintre CFR şi Vaslui, dar acest deficit este suplimentat, în surplus chiar, de rivalitatea exacerbată din ultimele sezoane. S-au pompat bani, de-o parte şi de alta, dar, mai abitir, prea multe ambiţii şi, mai ales, declaraţii. Cum să nu se ridice enorm cota acestei încleştări? Meciul dintre campioana şi vice-campioana en-titre, meciul dintre echipele recunoscute de toată lumea ca având cele mai valoroase loturi şi investiţiile cele mai susţinute în ultimii ani din România, întâlnirea dintre performerele româneşti ale ultimei săptămâni în Europa şi, în primul şi-n primul rând, un mare rest rămas din precedentul sezon. Am auzit până la saturaţie expresia: „Da, CFR a luat campionatul, dar Vasluiul a avut un joc mult mai bun, merita să câştige”. N-a trecut prea mult de atunci, loturile celor două formaţii sunt aproximativ la fel, aşadar, această nelămurire a ultimului sezon se regla chiar acum, chiar aici, aşa cum stă bine în fotbal: pe gazon. Era mai mult decât un derby, era o ciocnire tête-à-tête, iar după deznodământul avut, putem spune că pentru CFR a fost tocmai un tête-à-fête, fiindcă ce sărbătoare mai mare putea fi decât acest K.O. aplicat în gala de unificare a centurilor tuturor versiunilor de titluri de campioană a sezonului trecut: cel propriu-zis, cel onorofic + cel părtinitor şi îndoilenic faţă de CFR?

Cred că s-a lămurit, o dată pentru totdeauna, acest diferend al verii. Nu este loc de alte nuanţări, de scuze. Se pot invoca fapte precum lipsa lui Wesley, meciul de mare artă cu Fenerbahce şi relaxarea după un asemenea rezultat bun, se pot contrabalansa cu argumentele noastre, cu faptul că noi am folosit destui obişnuiţi ai băncii de rezerve sau că şi noi, la rândul nostru, am avut un meci contra unei echipe campioane, în exact aceeaşi competiţie ca şi moldovenii. Aşadar, nuanţări ce se anulează reciproc. Rămâne însă faptul principal, ceea ce a văzut absolut toată lumea: diferenţa enormă de pe teren. Un 3-0 de masa verde prin care Porumboiu şi-a descalificat întreaga pledoarie de aşa-zis păgubit al unui titlu de campioană. Când vorbim despre o victorie de o asemenea manieră, de o dominare atât de categorică, la absolut toate capitolele, cred că nu mai ţine nicio scuză. Este cea mai dură revanşă a CFR-ului la întreaga fanfaronadă a lui Porumboiu, cel care a trebuit să recunoască, mormăit, superioritatea noastră. Nici nu se putea mai bine, mai clar, mai evident totul!

Am fost acolo, am fost pe stadion. Chiar dacă au trecut destule ore de la încheierea meciului, voi încerca, de astă dată, să relatez ceea ce s-a simţit/văzut pe viu, fără filtre de televiziune, fără reluări. Am avut parte de bucuria de a putea sta acolo, în picioare, până ce a ieşit ultimul jucător ceferist de pe gazon, să aplaud şi să le mulţumesc frenetic, ca un spectator de teatru, dorindu-mi încă o apariţie pe scenă, a întregii distribuţii vişinii.

Am luat pulsul şi momentelor premergătoare meciului. Am simţit în rândul spectatorilor o stare de încordare, combinată cu acea linişte dată de evoluţia bună de miercuri. O atmosferă de încordare, încărcată însă de praf de puşcă. A fost de-ajuns ca echipa să aprindă primele faze de poartă ca totul să sară în aer. Tribuna s-a dinamitat/dinamizat deodată cu jocul echipei, dovedind poate că asta, calitatea, este calea perfectă de a ajunge la sufletul oamenilor. Nu cred că cineva care a văzut la faţa locului executarea moldovenilor nu va reveni la următorul meci. Calitatea fotbalistică trebuie că va recâştiga inimi, nu are cum să nu, dar ar fi bine ca fenomenul să fie de astă dată de durată. Să vină ceva şi de la club, de la organizatorii fiecărui meci şi de la echipă, de la jucătorii ce s-au avântat ca sâmbătă, mereu primii la minge. Însă, la fel de mult, aş avea pretenţii şi de la suporteri. Un pic mai multă răbdare, un pic mai multă înţelegere, o idee mai mult ceferism şi, neapărat, o civilizaţie desăvârşită. Mi-am schimbat poziţia pe stadion şi am ajuns de această dată, din nou, pe tribuna a II-a. Am fost uimit de cât de puţin este nevoie să se strice mediul dintr-o zonă. E destul ca doi-trei, aşa-zişi hâtri, beneficiind de o voce tumultoasă, să înceapă a „dialoga” cu un arbitru, cu un adversar sau cu echipa adversă, la general. Nu spun că astfel de lucruri nu fac parte din peisajul fotbalistic, dar totul ţine până la o limită a civilizaţiei; vă spun cinstit – am văzut oameni pălind de jenă la auzul anumitor vorbe. Până la urmă totul a fost uitat în exuberanţa finalului de meci, dar stau şi mă întreb: ce se întâmplă, cotidian, în astfel de momente? Cred că ne putem simţi bine pe stadion doar contribuind fiecare dintre noi la asta, fiindcă toţi purtăm răspunderea pentru efectul complet al trăirii celorlalţi. Iată, la un astfel de meci este totul simplu: publicul a fost magnific, a participat parcă mai mult ca niciodată la show-ul oferit de pe gazon. Totuşi, mi-aş dori cel mai mult ca să poată fi asta realizabil şi în lungile perioade grele de „secetă fotbalistică”.

Înapoi la fotbal acum. Cine ar putea găsi un mare cusur acestui meci? Cu greu voi putea menţiona câteva lucruri, mai jos. În ansamblul său, prestaţia CFR-ului de sâmbătă ar fi cam cea mai bună din ultimii ani, probabil cel mai frumos (şi complet) meci făcut după multe campionate. Au mai fost fapte eroice, au mai fost licăriri, dar, de prea mult timp, nu a mai fost o astfel de minunăţie, cap-coadă. După impresia mea, cred că punctul de reper este, ce coincidenţă, tot un CFR-Vaslui, tot 3-0, în primăvara lui 2009, ultima prezenţă pe banca tehnică a lui Uhrin. Da, de-atunci n-am mai văzut un CFR atât de convingător. Mecanismul nostru a funcţionat, s-a jucat foarte bine, dar asta şi fiindcă s-a jucat fotbal – meritul e şi al adversarilor. Vasluiul a vrut să joace deschis, a vrut să câştige, s-a crezut puternică, iar acest lucru ne-a ajutat. Rămâne semnul de întrebare pe viitor: cum vom câştiga împotriva sabotorilor, a celor mici şi închişi în carapace? Ultimele 2 victorii le-am avut împotriva unor formaţii care ne-au tratat de la egal la egal. Au ieşit la joc, ne-au făcut spaţii mai mari, ne-au lăsat astfel să fugim. Să vedem cum se va schimba foaia şi în situaţiile contra echipelor mici, care nu fac altceva decât să ascută ţepuşe şi să le pună contra noastră.

Vaslui a venit să câştige. Doar Nicolae Stanciu a lipsit şi poate că a fost de-ajuns chiar numai asta. În schimb, noi am folosit o serie întreagă de improvizaţii. Parte cauzate de accidentări (cred că absenţa lui Mureşan este pricinuită de acest fapt), parte din nevoia de a odihni titulari-cheie, precum Sougou. Totuşi, înainte de orice, cel mai clar s-a văzut diferenţa între antrenori: Andone – mult mai profesionist decât gureşul/ridicolul Şumudică, cel care nici măcar după meci nu a avut bărbăţia de a-şi asuma greşelile. Cât de clare au fost diferenţele? La pauză CFR avea doar 1-0 şi îşi deconspirase deja toată strategia. Aţi văzut vreo schimbare de tactică şi de atitudine din partea Vasluiului din minutul 45 încolo? Eu n-am văzut nimic, ba chiar au părut şi mai buimaci decât înainte. Veşnica pasă către Sânmărtean, pentru care Godemeche şi Sare aveau încă de la începutul meciului antidotul. Cred că cele mai multe mingi acolo s-au recuperat de către ai noştri, exact la pasele către starul cu numărul 18 al Vasluiului. Mare jucător până sâmbătă, nemernic caracter, de-acum încolo… Apoi, trebuie remarcat că Andone a reuşit să motiveze excelent echipa. Demult n-am mai văzut ca într-o partidă toate duelurile egale să fie câştigate doar de o tabără. Mereu ceferiştii au fost primii la minge, au pus osul, s-au dublat şi au alergat parcă de două ori mai mult decât de obicei. Andone a reuşit să câştige un meci, de o asemenea manieră, folosind cei mai improbabili mijlocaşi centrali ai noştri: Godemeche și Sare. Secretul a stat în folosirea, din nou, a celor 3 mijlocaşi ofensivi în spatele vârfului. Un 4-2-3-1, cu Nicoară, Bastos şi Valente schimbând între ei destul de des poziţiile. Răspunsul lui Şumudică? Nici măcar n-a deschis umbrela la ploaia de centrări ce a urmat. Să fi avut noi încă un jucător măcar priceput, cât de cât, la a lovi mingea cu capul, făceam demult 2 sau 3-0. Aşa, doar cu Kapetanos la primire, e un pic mai greu. Nu foarte greu, atâta vreme cât Charalambous sau Varela au făcut nişte erori greu imaginabile pentru o formaţie ce e încă în cărţi înspre Liga Campionilor. Cel mai clar s-a văzut „priceperea” lui Şumudică la fazele noastre clasice. Cât de greu era pentru un antrenor advers să ştie că, de regulă, la cornerele noastre este căutat Cadu, la colţul lung? Observaţi cât de mult a fost marcat Cadu la acele faze. Sau, aruncarea lui Pinto; nu putea decât să fie foarte lungă. Un antrenor care şi-a făcut temele ştia şi asta. Şumudică a fost prea ocupat cu „declaraţii mişto”. Mă bucur că este la Vaslui. După Hizo, anul trecut, acum el este cea mai bună frână de mână pentru un contracandidat foarte periculos al CFR-ului.

Singurul moment negru al serii de sâmbătă a fost accidentarea gravă a lui Deac. L-am văzut din momentul în care a părăsit terenul sprijinit şi cu genunchiul întins. Amintisem mai devreme de Sânmărtean şi a sa decădere de pe soclu. Nu găsesc acum nicăieri faza aceea discutată, filmată, pozată. Voi spune ceea ce am văzut cu ochii mei: minutul 92, la scorul de 3-0 Deac reuşeşte să-l deposedeze pe Sânmărtean undeva la 30 de m de poarta noastră, lateral dreapta. Vasluianul se agaţă de jucătorul nostru preţ de câteva momente, vede că nu-l poate opri nici aşa, că Deac e gata-gata să scape din ţinere, aşa că încearcă să-i pună o piedică, îi aplică o lovitură peste picioare. Fatal! Deac era chiar atunci cu piciorul întins, vai de genunchiul lui! Mai face un pas, apoi îşi dă seama că de fapt calcă în gol şi se prăbuşeşte încet pe gazon. Un fault tâmp, grav prin gest şi urmări, pornit din frustrare, un fault care îi poate ucide definitiv visul lui Deac de a reveni la echipa naţională. O accidentare gravă la ligamente impune o recuperare de lungă durată şi apoi va avea mare impact asupra siguranţei în alergare. Iar pentru un jucător de viteză, precum Deac, acesta poate fi anularea celui mai mare atu. Întotdeauna îl dau ca exemplu de rău augur pe Didi şi a sa odisee de după prima accidentare. Rămâne doar speranţa că Deac are altă osatură, că va trage serios de el în recuperare şi că astfel va mai avea o şansă. Cât despre Sânmărtean, văd că acum nu se vorbeşte deloc de cine şi cum l-a rupt pe Deac. Sunt curios dacă măcar el îşi dă seama ce-a făcut. Un jucător cu experienţa sa, la anii lui, ar trebui să realizeze cum şi în ce moment a distrus un coleg de sport. Nu a intrat tare, la rupere, ci doar şmechereşte, din nervi. A prins şi un moment neprielnic, dar asta nu îi poate oferi o scuză. Sunt tare curios să văd dacă apare vreo poziţie oficială din partea lui Sânmărtean în zilele următoare. Dacă nu, sunt convins că pe baza filmării, LPF-ul ar trebui sesizat. Fiindcă, ştim prea bine, în rest Porumboiu vorbea întruna despre Cadu şi Mureşan, ca despre durii campionatului. Deac este sigur absent până la primăvară, o pierdere clară pentru noi şi un imperativ nou transfer pe lista noastră din toamnă. Mai ales dacă vom continua tactic ca până acum, un jucător de viteză şi execuţie este obligatoriu, măcar de-ar fi împrumutat de la Porto.

Cei mai buni ceferişti ai meciului de sâmbătă sunt aceiaşi ca şi miercuri: Camora şi Pinto. Perfecţi în apărare, unul l-a dezintegrat pe Antal, celălalt, Pinto, m-a fascinat prin viteza şi disponibilitatea sa la efort. Cred că de la Pereira n-a mai avut CFR-ul un astfel de jucător de flanc. Acum are doi! Camora, mai atent la faza defensivă, Pinto, însă, mereu avântat, săgeată atunci când vede un spaţiu liber pe zona lui şi foarte interesant la centrări sau un-doiuri. Ei pot şi trebuie să fie oamenii-cheie şi de la Liberec!

Urmează apoi cele două cupluri centrale: Cadu-Piccolo şi Sare-Godemeche. Piccolo a demonstrat de ce Maftei şi Rada nu se pot apropia de eleganţa sa. Au fost, e drept, în prima repriză, două situaţii în care nici el şi nici Cadu nu au strâns la timp, au fost două şuturi la o palmă de poarta noastră, dar, în rest, au fost zeci de situaţii în care cei doi fundaşi centrali au smuls ropote de aplauze din tribune. Pe Piccolo l-am văzut interceptând ca un mijlocaş la închidere şi dând imediat pasă filtrantă spre Kapetanos. Plecase spre mingea aceea cam cu o secundă înainte să paseze adversarul, ca un om care citise tot viitorul. Iar la Cadu, pe lângă dăruirea sa specifică pe teren, am remarcat un fapt simpatic în momentul penalty-ului. Coman s-a dus şi l-a luat de după cap înainte de executare. I-a spus ceva. Ce? Doar ei ştiu. Nu cred însă că l-a încurajat: „Succes să-mi dai gol”. Mai degrabă i-ar fi putut spune „Ştiu cum tragi”. Drept urmare Cadu a bătut atipic, cu latul şi într-un colţ.

Sare şi Godemeche au avut şi scăpările lor (mai ales francezul). Totuşi, sarcina lor a fost să pună o plasă la mijlocul terenului. Faptul că mijlocul vasluian a fost inexistent este doar meritul lor. Ştim cine sunt moldovenii, deci asta chiar nu e puţin lucru. Nu pot miza pe o constanţă a lui Godemeche, bătăios, solid, dar încă prea lent şi dezordonat în execuţii. Însă…  Sare este acum titular absolut, un „factotum”. Ar fi indicat să stea clubul de capul său un pic, pentru a nu-l mai pierde din nou din mână.

Cel mai lăudat a fost Bastos. Logic, a dat 2 goluri. Era culmea să nu-l dea pe primul! La al doilea are meritul de a fi venit să-l sprijine pe Kapetanos. A fost cam singura centrare la care am atacat în doi, unul pe scurt, altul pe lung. Ce mi-a plăcut, însă, în mod special la el? Acel cartonaş galben luat la sacrificiu, la 0-0, când Vasluiul scăpa pe contraatac. Intrare de fault, galben, apoi o admonestare virulentă a coechipierilor. Omul chiar era conectat la meci! Mi-a plăcut şi pacea oferită de galerie, cea care l-a aclamat pe Bastos la final. Avem nevoie de asemenea atitudini şi sper ca şi Bastos să ştie a preţui gestul făcut de cei din tribună. Un public care încă mai are câte ceva de învăţat. La 2-0 a fost schimbat Kapetanos. Doar 10-20 de oameni de pe tribuna a II-a ne-am ridicat să-l aplaudăm în picioare. La cât a alergat grecul miercuri şi apoi şi sâmbătă, la cât s-a bătut şi zbătut, indiferent de faptul că a negociat greşit câteva faze (precum enorma ratare de la 1-0, singur cu Coman), tot merita un „standing ovation”. Şi el – şi alţii. Ar fi bine să facem un obicei din asta, să avem cultul respectului efortului depus de majoritatea jucătorilor noştri.

Neapărat amintesc şi de Nicoară, acest Sougou de conjunctură. Uite aşa îşi salvează pielea, îşi schimbă condamnarea! Alergând ca un nebun în echipă şi pentru echipă. Nu ştie să facă ceea ce reuşeşte senegalezul, dar aleargă mai mult parcă decât el. Cel mai mult îmi place cum ştie să vină în spate, să strângă chiar şi din postura de vârf lângă mijlocaşul ce încearcă o construcţie (adesea doar N’ Doye, sâmbătă). Şi, trebuie spus ceva şi despre Felgueiras, chiar dacă e probabil să se fi accidentat mai serios şi să nu poată juca miercuri. La prima ocazie a vasluienilor a sărit total nepregătit, lovindu-se straşnic la şold. Acelea sunt dureri osoase, nervoase. Se inflamează zona, durerile nu trec cu una-cu două, nu scapă nimeni de ele doar cu masaj, ci doar cu repaus. În rest, îmi menţin afirmaţiile în privinţa lui Super Mario. Nu are calitatea şi mobilitatea lui Beto, e cu o clasă sub eroul de anul trecut, dar, cu toate acestea, îmi place felul în care se integrează în echipă. Vorbeşte din ce în ce mai mult, chiar dacă încă se vede pe el nesiguranţa. Are încă multe ezitări.

Singura mică-mare problemă sesizată rămâne, în continuare, Valente. Risc să repet la fiecare articol asta, dar l-am văzut acum mult mai atent, pe viu. Pasă bună, centrare bună, alergare şi viteză – zero. Nu, nu are ce să caute în flanc. În timp ce Bastos-Pinto şi chiar Godemeche (!!!) aruncă 3-4 centrări, Valente cu Camora de-abia dacă duc o fază. Din punctul meu de vedere, ţinând cont că are şi șut foarte interesant, cred că Valente trebuie dus în mijloc, poate chiar în spatele vârfului. Măcar o dată, măcar o surpriză să mai încerce Andone! Valente a părut sâmbătă singurul vasluian din echipa CFR-ului.

Da, să fie clar: bucuria noastră este sigur exagerată! Sunt două meciuri bune legate, se risipeşte amintirea primelor eşecuri din campionat. Poate că lucrurile sunt pe care să se rezolve. Mai repede sau mai încet asta e inevitabil. Totuşi, cel mai tare îmi este teamă să nu învăţăm nimic din lecţia vasluienilor de sâmbătă. Bucuria prea mare, jubilarea prea lungă, laudele în cascadă, de peste tot, pot aduce o stare de euforie. Care numai bună nu ne este înainte de Liberec. Altfel, riscăm să fim noi vasluieni, să ne trezim doar când vor avea cehii deja 2-0 pe tabelă. Luna August nu este luna sărbătoririlor. Evenimentele se succed prea rapid, unul după altul, şi dacă zăbovim prea mult pe un episod, atunci suntem în pericol să-l ratăm pe următorul. Andone, dă-le în continuare jar!

PS: Mă tot gândesc cum ar portretiza Alecsandri lupta de sâmbătă. Probabil aşa:

Leneş Curcănoiu

Plecat-am 11 din Vaslui, cu Jumulică doisprezece,

Şi dacă CFR voia, azi luam chiar şi vreo treisprezece!

Dar cin’ cutează, după turci, cu noi a se întrece,

Să ne dea moarte în război şi să ne lase rece?

Cum pot plăieşii să conceapă că pot să se îndoaie,

Cu Antal, Coman, Sânmărtean şi namila N’Doye?!

Când se iţiră toti, deodată, sus, peste parapet,

Reduta Gruia i-a zdrobit, de i-a făcut tapet!

Şi pân’ să se dezmeticească puteau deja lua cinci,

De parcă fotbalişti erau, de judeţ, în opinci;

Iar când clujenii s-au mâniat, devreme-au pus probleme,

Au început a tremura şi a uda izmene;

Înfometaţi ei au muşcat ţărâna şi noroiu’

Şi-amarnic şi-au mai siderat, boierul, Porumboiu!

Pe  Jumulică, tot vocal şi fals, închipuit sergent,

Andone, mare mareşal, l-a lăsat corigent,

Prin pase, goluri şi centrări, cu zeci de mari vedete,

Clujenii azi le-au demonstrat că sunt numai curci bete!

I-au rupt şi aprig i-au zdrobit, i-au lăsat fără cârmă,

Că urlau toţi înfricoşati: „Feriţi, bre, că e sârmă!”

În Cluj cu CFR patit-au o gravă ruşinare,

Că mic s-ar face de ar şti al lor Ştefan cel Mare.

Cum Porumboiu, la TV, tot face pe nebunul,

Aşa astăzi i-au decimat, tot unul câte unul.

I-au umilit, i-au curăţat, i-au luat cu măturoiu’,

Şi la final doar le-au strigat: „Aţi înţeles, Vaslui?! Hai, roiu’!

Autor: Albusibiu