Varzalimpicii

Dacă tot începeau Jocurile Olimpice la ora la care juca CFR-ul, nu se putea ca ai noştri să nu celebreze cum se cuvine evenimentul planetar. Fiindcă (de acolo citire), nu este foarte important a câştiga (merge şi un egal), important este să participi.

Cam aşa au tratat ai noştri meciul de la Piatra Neamţ, acolo unde, acum aproape 4 luni, începea, dacă ne amintim bine, renaşterea noastră, trezirea după acel ultim şoc cu Chiajna. Acolo, la Piatra Neamţ, CFR-ul s-a repus pe picioare, a arătat că ştie ce vrea, că poate fi o campioană. Azi, prin comparaţie, a fost o biată figurantă, o echipă debusolată şi enervată de propriile neputinţe.

Noi nu participăm la Jocuri Olimpice. Nu atingem baremele necesare. Ţinând cont de biata noastră şchiopătare, am fi mai potriviţi la cele PARAlimpice. Şi ce mi-e „para” ce mi-e „varza” noastră. De asta spun: în acest moment, suntem cu adevăraţi „varzalimpici”.

Măcar, în treaba asta excelăm, suntem competitivi la foarte multe probe.

Cea în care cred că am putea câştiga detaşat este „Ştafeta orbească”, o goană după pase date doar de dragul de a pasa, fără un orizont de aşteptare bine definit, fără un „dă şi du-te”, din cauza nerealizării perechilor de jucători sau a nepotrivirii pe specificul unora. Dacă am ajunge să aşteptăm ca un fost fundaş central precum Gabi Mureşan să intre la astfel de combinaţii, atunci e clar că degeaba avem lot de 50 de jucători, ca o colecţie de timbre pline de dubluri, dar fără niciun exemplar de valoare.

Înfrăţită cu această probă este „aruncarea greutăţii… pe umerii coechipierilor”. De ce să încerce cineva să verticalizeze? Vin uneori Deac, Kapetanos sau Edimar din faţă pentru o pasă scurtă, iar Mureşan caută în continuare pasa lungă, ori Sare, acest Kivuvu ranforsat, priveşte tot către margine. Mai bine îngrămădeşti colegul de echipă! Se dau pase sus, la gât sau la şold, greu de controlat, pentru care e nevoie de preluare, de stop şi de întoarcere cu faţa către poartă. Trei mişcări în urma cărora până şi un apărător de-al Ceahlăului poate interveni.

Bastos, sare în extrema cealaltă. El se crede campion la scrimă de driblinguri. Se vede unul la unul cu un adversar, îl depăşteşte. Apare un altul, îl driblează şi pe acesta. Până la urmă se apropie de careu şi este luat pe sus de către intrarea hotărâtă a unui apărător central, din aceia, „din tată în fiu”. Care este soluţia lui la aşa ceva? Alegerea unui alt sport:

Adică… Săriturile. Căderile ca la groapa de nisip ne fac „mare cinste”. În câte dueluri au rămas azi în picioare Deac, Edimar sau, campionul absolut, Bastos? Căderi cârcite, demne de a smulge încă un centrimetru de fluier, ca la groapa de nisip. Mai lipsea doar Ronny pentru a fi formula de succes completă. O milogeală continuă, la fiecare deposedare. Jucătorul care cade astfel nici nu primeşte nimic, cât şi, în acelaşi timp, se scoate singur din joc pe acea fază. În loc să facă imediat pressing de recuperare, el stă jos în poziţia avion. Iar Andone bombardează cu sudălmi arbitrul asistent sau pe cel de rezervă, cântă în strună unor astfel de apucături teatrale. Unde duce asta? Când, în cele din urmă, Bastos chiar este obstrucţionat clar în careu (vezi ciocnirea frontală din a doua repriză cu un nemţean) nu primeşte nimic. Arbitrul devine convins că are de-a face cu un caz de „Petrică şi lupul la oi”.

Mai atletice par sporturile practicate de Kapetanos. Săritura în înălţime, la fiecare minge, sport la care Cadu, de pildă, a fost depăşit de Golubovici în 3 din 4 situaţii îşi are farmecul său inegalabil. Dar, grecul este polivalent şi excelează în alt sport. Atacantul nostru duce mereu luptele sale greco(chiar greco!)-române. Merită tot respectul pentru felul în care încearcă mereu să fie pozitiv, să se ia la trântă pentru fiecare minge.

Sprintenii şi sprinterii CFR-ului sunt, de altfel, inegalabili. Sougou, în bandă, nu are altă soluţie decât să alerge până pe turnanta stadionului din Piatra Neamţ, iar Deac combină chiar inedit cele două sporturi: alergarea cu înotul…pe uscat. Dacă terenul nu ar fi limitat şi finit, sunt sigur că am avea mult mai mult succes la acest cross country pe pajiştea verde, din păcate însă există mereu balastul mingii şi a chinului de a trebui să facem ceva şi cu ea.

Chiar şi aşa, anduranţa este la limita îndurării. Maratonul poticnelilor şi al poticniţilor denotă cu foarte mare precizie atenţia deosebită asupra detaliilor acordată în decursul cantonamentelor din Austria. Într-un cantonament la Sovata n-ar fi învăţat niciodata atâtea stângăcii. Pedalarea în gol la  proba de „pursuit” a adversarului s-a desăvârşit într-o aşa măsură în acest moment încât nici ultimele minute nu mai aduc schimbarea scorului, aşa cum se întâmpla sezonul trecut.

Tirul cu aer comprimat al lui Gabi Mureşan nu mai sperie decât cusăturile mingii, nu şi ale plasei porţii, totuşi meci de meci se antrenează în câteva şuturi de la distanţe de la care portarul nici nu poate vedea mingea, atât e de departe! Oricât de tare ar trage Mureşan, de la 30 de metri + portarul poate citi şi avancronica meciului până să ajungă mingea la el.

Însă, sporturile în care ne punem cele mai multe speranţe la „Olimpiada vărzoşilor” sunt cele legate de apărare. Fiecare intervenţie de acolo pare un mers pe bârnă, respingerile te fac să-ţi ţii respiraţia. Programul este mereu liber ales şi mereu foarte inventiv în dezechilibrări. Invariabil însă, se lasă cu mari presiuni în cei doi genunchi din mijlocul zonei, cei care tremură neîncetat. Pentru a scăpa de gol, ar trebui să împrumutăm o poartă de cricket, poate aşa, micşorând-o suficient, să scăpăm de gol. Ce nu pot înţelege este de ce, dacă este evident că mare parte a lotului a fost menajată pentru esenţialul meci de miercuri, Piccolo nu s-a regăsit în teren. El este singurul care ştie şi singur ce are de făcut. Restul nu află „harta de orientare turistică” decât în cearta cu coechipierii, ce succedă, tardiv, fiecare fază. Maftei şi Cadu au executat un program liber şi eronat ales, de tumbe la sol, în urma căruia adversarii veneau singuri la atac la fileu, fără niciun blocaj, fără block-out. Iar Stăncioiu, ridicătorul de praf de pe linia porţii, are „meritul” de a nu fi pus deloc ordine în acest „watter rafting” al fiecărei încercări de apărare. A avut 2 intervenţii de portar adevărat la început, apoi a încercat o săritură cu prăjina dezordonată în careu, la o fază la care Cadu a cam faultat ca să evite golul, fiindcă, altfel, niciunul dintre coechipieri nu se regrupaseră lângă minge, iar apoi, tot portarul nostru a fost în postura pertinentă a celui ce ridică din umeri la goluri. Că aşa e în viaţă: dai goluri doar din faze fixe, mai şi iei. Golul 2 însă rămâne monumental, este expresia perfectă a unui amical cu o echipă de amatori austrieci. Doar aceia ţineau atât de bine om la om şi doar aceia arătau atât amatorism în apărare cât CFR-ul!

Avem şi un caz de dopaj la această „Varzălimpiadă”, este vorba de Deac. Stupefiat de visele sale stupefiante, occidentale, Deac a fost o catastrofă cum nu s-a mai văzut „neam de neamţul lui”. A nimerit un singur corner, la golul lui Maftei, dar, în rest, ineficienţa lui a fost deplină. Cred că doar suma de transfer îl ţine acum ca şi titular. Edimar se poate simţi mândru: oricât de rău ar juca pe un post care nu îi este prea util, tot nu poate fi cel mai slab de pe teren. Avem apărătorii şi Deac pentru asta!

Iar dacă Ivo Pinto se poate alătura lui Kapetanos pentru felul în care au ţinut garda sus şi au mai încercat, ici-colo, câte un croşeu, Sepsi a fost de data asta “Pepsi”, adică un sponsor oficial al centrarilor adversarilor. Cele mai multe acţiuni ale lor au venit de pe partea lui, iar în atac, tot pe zona lor a fost o pace olimpică.

Antrenorul coordonator (sau dezordonator) al lotului a ameninţat îndelung cu o schimbare a 4-4-2-ului sterp, dar, ce-a ieşit a fost tot un 4-4-2 cu accente de 4-4-1-1, fiindcă Bastos a preluat un rol de genul Sougou, iar Deac şi Edimar s-au risipit mai mult în cazna mijlocului de a construi ceva. În faţă a rămas doar Kapetanos, cel pe care asistentul Şovre l-a luat la ochi. În prima repriză a reuşit performanţa de a semnala la el 3 din 4 offside-uri eronate, din care 2 în situaţii iminente de gol. Dar, nu ne putem supăra, nu putem invoca acest amănunt pentru insucces. E vorba, totuşi, de Ceahlăul, echipa lui 0-5 în faţa Petrolului, este vorba că o echipă ce se pregăteşte pentru „Olimpiada europeană”, în faţa căreia, echipa campioană trebuia să se impună chiar şi jucând 11 la 14 (sau 15, dacă adăugăm şi publicul „cald” şi „iubitor” de CFR de la Piatra Neamţ, oraş în care olimPizma românească este la ea acasă). Totuşi, aş semnala doar o fază pe care comisiile de disciplină ale LPF ar face bine s-o discute, chiar numai pe baza imaginilor video. Nu influenţa scorul un cartonaş roşu încasat în minutul 94, totuşi, un asemenea gest nu trebuie să rămână nepedepsit, chiar dacă televiziunea a făcut scăpată această fază.

Deocamdată scorul şi nervii pe care sunt sigur că i-aţi avut fiecare dintre voi ne scuteşte de alte comentarii. Sperăm (dar cam în gol) că miercuri vom avea parte de o trezire, dar, de vreo 3 meciuri oficiale tot aşteptăm asta şi nu se întâmplă nimic… Nimic bun, vreau să zic. Se pare că deschiderea jocurilor ne-a prins încă la vestiare, în fundul gol, fără întreg echipamentul unei pretendente la mari performanţe. Nu avem jucători pe câteva posturi-cheie, am pierdut şi ceea ce aveam, încrederea în apărare, iar Andone, deşi fost fundaş, nu are habar să le explice altora ceea ce el făcea, pe vremuri, natural, în teren. Asta este, unii chiar nu se nasc pedagogi. Singura mea speranţă reală este într-o nouă sedinţă a jucătorilor, doar ei de ei, în vestiar, aşa cum a fost acum câteva luni, după meciul cu Chiajna. Antrenaţi-vă voi singuri, baieţi!

Autor: Albusibiu