Meciul euclidian

CFR-ul a fost scos la tablă încă din prima etapă. I s-a făcut o demonstraţie clară a cât de puţin este pregătit pentru cursul acestui sezon. I-au fost puse întrebări concrete asupra noţiunilor de bază, elementare şi apoi acestea au fost recapitulate până la capitulare. Profesorul, unul modest (român şi românesc), iar elevul de fiţe, abia întors din „vacanţa” de vară. Materia însă e aceeaşi pentru toată lumea, nu ţine cont de astfel de diferenţe: ori ştii, ori nu ştii.

Pustai a prins iarăşi CFR-ul nepregătit, i-a dat cu rigla peste degete la prima mişcare greşită şi, la final lecţiei, cu elocvenţa dascălului, l-a lăsat să tragă singur concluziile… sau, de n-o fi în stare să-şi accepte neajunsurile, atunci să caute scuze. (observaţi, desigur, care e linia de comunicare a acestor zile). Q.E.D.

Mă ştiţi probabil drept fan Pustai; asta nu-i de azi de ieri, ci de când am văzut un Gaz Metan jucând fotbal adevărat, chiar şi atunci când, în urmă cu câţiva ani, retrograda. Ultimii ani mi-au întărit încrederea că Pustai e cu totul alt gen de antrenor faţă de ceea ce avem noi pe-aici, printre graniţe. Mai calm, mai cald, mai domn şi, în primul dar şi-n ultimul rând, mai inteligent. Iar asta s-a văzut chiar pe pielea noastră şi acum 2 sezoane, şi anul trecut şi, da… şi sâmbătă. Imaginaţi-vă că se cântă imnul Gazului Metan (fie ăla real, cântat de Dinu Olăraşu, fie „Gas, gas”-ul lui Bregovic) şi că trece camera prin faţa jucătorilor. Rând pe rând, unul câte unul, vă apar în prim-plan medieşenii… Desigur, lui Zarko Markovic îi apare doar pieptul, că nu-i ajunge cameramanul până la gât, dar, ce ziceţi? Recunoaşteţi vreunul? Aţi cere autograf vreunuia? Puţin probabil. E doar o echipă de a doua jumătate a clasamentului, dar una condusă de Pustai. Ce se poate face cu 11 astfel de jucători? Se pot aşeza cumva, bine şi frumos în spaţiu, după o geometrie dictată de teoremele echipei adverse. O ţesătură exactă, o plasă de paianjen, atât cât să prindă totul, atât cât să încurce excelent CFR-ul. An de an Pustai ne ia puncte de nici nu ştim cum şi de unde. El, cu echipa atât de limitată, umilită uneori cu 5-0 de Dinamo, dar şi de altele la scoruri mari, dar care doar cu noi şi cu Steaua (altă echipă cu antrenori adevăraţi) apare în prim-plan. Anul trecut Costa s-a fript de 2 ori, acum Andone a zbârcit-o chiar din startul sezonului. Cât înseamnă 2 puncte pierdute acasă? Cam cât diferenţa dintre locul 1 şi locul 3 în sezonul trecut.

În regulă. E un egal, nu-i un capăt de lume. La fel a fost şi în Supercupă, unde ne-am încurcat de o altă echipă suficient de şchioapă. Se vorbeşte că vârful de formă va fi în meciurile din Europa. Oare ce ne va face atunci să ŞTIM să jucăm? Părerea mea este că asta nu se ştie şi că promisiunile astea pot fi doar o negare a unei situaţii de criză, o amânare a unui deznodământ rău, tot mai posibil (evit să spun, după cum vedeţi „tot mai probabil”). Sunt câţiva factori implicaţi în această tărăşenie: supralicitarea unor jucători şi întârzierea (sau neaducerea) elementelor-cheie, nehotărârea antrenorului, cel care, profitând prost de colecţia de jucători, îi roteşte şi îi schimbă încât nu se mai cunosc unul cu altul, amorţeala jucătorilor, sindromului elevului leneş ajuns printr-o împrejurare premiant – anul următor oare crede că e necesar să se străduiască mai tare?

Chiar şi aşa, cu toate aceste neajunsuri, dacă Gaz Metanul nu ar fi fost antrenat de Pustai, tot ar fi pierdut cu CFR-ul! Au ştiut foarte bine să-şi camufleze principalele neajunsuri, iar ai noştri nu au ştiut să insiste pe ceea ce era evident: centrul apărării lor, pe jos, cu orice preţ. Atât trebuia făcut, chiar nu era mare filosofie. Pe cât de buni sunt medieşenii la respingeri, pe atât de slabi sunt la jocul la firul ierbii. A arătat-o Bastos la fiecare incursiune în dribling, a arătat-o şi Sougou cu centrările pe jos sau cu rotirile cu mingea din a doua repriză. Atât trebuia să facem, indiferent de câţi închizători de camuflaj punea Pustai în faţa apărării. Nu trebuia să fim timizi acolo şi să-l facem mare pe Todea, ci doar să fim insistenţi, să nu ieşim nicio clipă în margine. Geometria euclidiană a fotbalului spune că între punctul mingii şi al golului se poate trasa o singură linie dreaptă. Restul sunt complicări inutile, de muscă ce dă să treacă prin sticlă.

De câte centrări pe sus este nevoie că să îşi dea cineva seama că doar Kapetanos, singur, n-are nicio şansă în faţa lui Buchta sau a lui Markovic? De câte ori trebuie să lovească Deac mingea ca şi cum ar fi spartă ca să-l obligăm să vină mai în centru, la combinaţii şi să lase centrările fanteziste în pace? Câtă gândire este necesară ca să ne dăm seama că într-un meci acasă, în care trebuie să căutăm goluri şi să avem posesie, nu avem ce căuta cu doi mijlocaşi lenţi, de închidere? Da, Vass a dezamăgit în meciul cu Dinamo. Rotim imediat sau îi mai dăm o şansă? Chiar şi aşa:  îl cuprinde şi pe Pedro. Iar dacă nici el nu-i bun, atunci uşa e larg deschisă, încă mai e campanie de transferuri. „Alo, Porto, ne împrumutaţi ceva? Pe oricine?”

Aici s-a pierdut victoria. Am intrat de bunăvoie în capcana lui Pustai, am maximizat echipa lui limitată. Am întins nejustificat jocul în prima repriză, am căutat ieşirile în margine, în loc să ne mişcăm continuu pe centru. Au fost prea multe situaţii în care Mureşan sau Sare au căutat pasa lungă, în faţă, ori, efectiv, nu aveau cui să paseze în profunzime. Nu venea nimeni la primit pasă scurtă, iar ei doi, mijlocaşii, unul cu altul, nu pot juca un-doiuri. De-abia în repriza a doua ne-am deşteptat. Să fi jucat aşa de la început, poate că luam un gol, poate chiar 2. Dar dădeam 4!

Andone se poate considera vinovat pentru acest eşec, dar, asta este, viaţa merge mai departe. Anul ăsta rămânem cu el, sigur, dar sper ca antrenorul să aibă inteligenţa să admită anumite lucruri, să le spună pe şleau şi să încerce să le corecteze cât încă mai e timp: cel mai simplu este prin transferuri. E nevoie de acel mijlocaş ofensiv, să facă ceea ce uneori reuşea Peralta sau De Zerbi (acum 3 sezoane) şi, da, e nevoie de acel atacant de careu, mult mai puţin haotic în mişcări decât Ronny. Dacă Andone crede că poate fenta aceste găuri, că poate acoperi prin alt stil de joc, prin improvizaţie românească, se înşeală. Atunci când va da de un antrenor capabil, va păţi acelaşi lucru ce s-a întâmplat cu Mediaşul.

De data asta n-am să mă apuc să fac o defalcare pentru fiecare jucător în parte. I-aţi văzut şi singuri. Voi spune doar că Stăncioiu face ce face şi ia goluri din lovituri libere. O fi doar ghinionul implicat în asta? Şutul lui Vasilache nu-l scotea, dar să fi sărit, să fi lăsat impresia că e în priză şi că „luptă până la final”. Să nu-şi fi recunoscut imediat limitele. Plonjoanele lui sunt prea preţioase? Ei, atunci e bine că măcar rămâne cu ochii deschişi… la poza şuturilor. Aş mai spune şi despre faza ce a precedat golul: o minge respinsă de Ivo Pinto direct în centru (ce fotbalist de mare valoare face asta?) şi o intrare târzie şi inutilă a lui Maftei. Nu trebuia să atace mingea cu orice preţ, fotbaliştii, chiar şi cei lenţi, se pot regrupa. Uite aşa, din 4 fundaşi centrali cu nume rezonante, niciunul nu pare acum a fi de bază. Ne amăgim cu Cadu, dar şi el va greşi, meciul viitor sau cu Vasluiul. De ce? Coordonarea principală vine din poartă, voi repeta asta de fiecare dată până când va mai apărea cineva în poartă pe măsura lui Beto (fiindcă nici Felgueiras nu mi-a lăsat în amicale impresia de mare lider al apărării). Portar cu personalitate => apărare calmă. Portar prea calm/tăcut => apărare cu personalitate. Iar când apărătorii au personalitate, curg cartonaşele.

În faţă, cele mai dureroase momente au fost cele în care centrările ce erau respinse din careul advers nu erau atacate de niciun ceferist. Ce şuturi ar fi putut trage de-acolo un mijlocaş bine plasat! Aşa însă, Deac centrează de pe bandă, Kapetanos ia după el ambii fundaşi centrali, iar mingea se scurge prin faţa careului fără să o atace nimeni. Mureşan şi Sare – ambii la 30-40 de metri, niciunul în stare să ajungă repede în zona fierbinte. O muncă de Sisif, un rezultat de Sisif.

Care a fost diferenţa în a doua repriză? Medieşenii au terminat cărbunii (expresia exactă energetică a lor), ceferiştii au ieşit iarăşi cu atitudinea de totul sau nimic din finalul sezonului trecut şi, în sfârşit, au început să alerge, să ofere soluţii coechipierilor, să atace pe tot terenul. Un gol a ieşit, dintr-o întâmplare. Celelalte ar fi ieşit şi ele, dacă mai aveam timp şi răbdare (sau răbdare şi timp). Buchta nu a făcut chiar o partidă mare, se văd pe el urmele accidentării de lungă durată, dar nici noi nu l-am pus la încercare decât cu situaţii tipice: centrări, şuturi din unghi. Schimbările? Vass a adus un plus, Valente un minus, s-au anulat unul pe altul, iar Ronny a omorât definitiv orice zvâcnire. În condiţiile ăstea nici că se putea mai mult.

Măcar nu am pierdut, deşi „cei care ne iubesc” jubilează deja. Poate au motive. Poate sezonul acesta se vor risipi mai puţine puncte de către protagoniştii luptei pentru titlu. Atunci cele 2 puncte vor cântări mai greu, vor trebui recuperate neapărat în derby-uri. Dar pentru asta trebuie echipă mai serioasă şi trebuia să admită conducerea că transferurile de până acum nu par extraordinare decât pe hârtie şi pe youtube. Să nu se mai dea vina pe arbitraj (Colţescu, în acest caz, chiar nu a greşit deloc sâmbătă), să încerce să comunice mai mult doar pe propriile linii/idei, să facă ei agenda media, în propriul ton, nu să aştepte mereu întrebările şi zâzania propagată de alţii. Să se facă auziţi, dar, mai ales, simţiţi. E timp să punem un motor mai bun în caroserie, cursa pentru un nou sezon de-abia începe!

Autor: Albusibiu