Spre stele! sau ”No time for losers”

Într-un viitor foarte îndepărtat, când gândul va înlocui cuvântul, când propulsia va schimba repulsia, când stadioanele vor avea şi altceva decât lighioane, când U va redobândi Calea (Lactee) spre „universitar” şi nu spre „urâţenie”, când Dinamo va fi ajuns în sfârşit în Champions League – Divizia B şi când Steaua va fi făcut transhumanţa pe Marte, când vom vorbi deci de Star Trek şi nu de Star Frec, pe când jucătorii români vor fi mai mult galactici decât faptici, când televiziunile sportive pentru sate vor fi pe satelit, iar presa va reuşi, în sfârşit să impresioneze, când crampoanele se vor rupe la contactul cu tibiile, când mingea va avea mereu hyper-viteza WARP a lui Mureşan şi traiectorii ca ale lui De Zerbi, pe orbită, când gazoanele vor fi încălzite din apropierea reglabilă a Soarelui şi când acoperişul de pe Naţional Arena, în sfârşit, va funcţiona, când Mitică va fi la doar un an distanţă de pensie şi Sandu va fi reales cu mai puţin de 90%, când arbitrii vor fi înlocuiţi doar cu fluiere cu senzori şi, chiar şi aşa, tot vor mai fi cultivatori de porumb pe Carul Mic care vor fluiera (tot automat) a pagubă, când CFR-ul va avea jucător la naţionala lui Piţurcă, iar cei din Bucureşti se vor lumina că Paszkany nu vine din municipiul Paşcani, când stadionul va fi închis cu o peluză până la gară, iar nocturna va bate până la aeroportul Cluj, când Cadu va rata primul 11 m decisiv după 101 de încercări, când Nicoară va folosi laserul pentru centrări, când spaţiul nu va mai fi „The Final Frontier” pentru off-side-urile lui Sougou şi când Gabi Mureşan nu va fi sancţionat într-un meci cu galben, când sărbătorile şi acţiunile cu publicul ale CFR-ului vor fi impecabile, cap-coadă şi… când albusibiu nu va mai face fraze monstruoase, atât de lungi şi de întortocheate ca asta, atunci trofeele clubului nostru vor da pe dinafara vitrinei şi vor umple toate scaunele de pe stadion. Atunci, implicit, tricourile vişinii nu vor deveni nici mai mov, nici mai vărgate, ci vor fi înstelate – fiindcă în campionatul nostru există tradiţia ca la 10 campionate câştigate să se atribuie o stea pe emblema clubului performer.

Deocamdată, suntem pe calea cea bună. 5 ani, 3 campionate. Cu puţin noroc, în 10 ani, vom câştiga o stea pe locomotivă. Prima stea e cea mai grea, restul, cică, vin din obişnuinţă, din tradiţie. Poate că în timp se vor schimba multe, căci încă e loc de mult mai bine. Poate că spectatorii vor pricepe că este mai important să vină la stadion şi în etapa a XXXII-a, la un meci cu Voinţa Sibiu, după un şoc teribil pentru echipă, cum fusese derby-ul cu scandal, decât doar pentru răsplata premianţilor din ultima etapă. Poate vor înţelege că nişte artificii bubuite şi aplauzele „de congres” nu ating nici pe sfert momentul unui gol decisiv, ca cel cu Voinţa ori cu U… Una este bucuria anunţată şi cu totul altceva fotbalul, sorbirea până la ultima picătură a trăirii.

Desigur, este frumoasă şi gala, meciul acesta ultim, mai degrabă demonstrativ. Mergi la stadion ca şi cum ai păşi pe covorul roşu. Mare înghesuială, lume de toate felurile, agitaţie, foarte mult zâmbet, destindere şi toate biletele cumpărate. Reţeta perfectă pentru un spectacol: aplauze, urale, strigăt „Campionii, campionii”, făcut valuri imense, cum tribuna reuşeşte să facă doar o dată la 2 ani, doar când se vede campioană. Atunci ştii că CFR a măturat totul, atunci se face surfing-ul bucuriei. Mai că-ţi vine la final să strigi „Bis!”… Apoi, ultimul fluier, o explozie programată de fericire, bliţurile încep să mitralieze, lumea serbează, ca la orice aniversare. Vine „tortul”, trofeul, jucătorii îl ridică deasupra capului, fac turul gazonului cu el, se pozează în tot felul de ipostaze. Categoric, merită toate astea, merită să te bucuri, să-i aplauzi! Au muncit mult pentru acest moment, au răbdat, au căutat resurse nebănuite de energie, de putere. Ar fi o enormitate să afirm că un astfel de moment se poate rata de către un fan. Se dau darurile, este „Crăciunul” şi trebuie serbat cu toţii, în familie, în familia CFR. Iar dacă sărbătoarea asta devine repetitivă, ca un ritual, nu este un lucru rău, nu are cum să fie! Suntem răsfăţaţi, suntem fericiţi să avem parte de ea atât de des –  asta nu poate decât să încânte! Problema este ce facem când nu este „sărbătoare”, ce ne împiedică să umplem de fiecare dată stadionul, să fim mereu o familie? Cred că asta ţine de conştiinţa fiecărui individ în parte. Ar fi bine ca peste conştiinţă să se suprapună cât mai repede sufletul ceferist. Se va face şi asta, dar în timp. Vorbim de oameni mult prea maturi ca să se aprindă şi să trăiască iubirea de CFR ca nişte copii.

A fost şi ceva fotbal la mijloc. Să vorbesc despre meci? Acum? Bine, fie, dar succint! Păi, ce putem constata? Eternul 1-1 cu Steaua, în Gruia sau în deplasare. Am folosit o echipă ce probabil a chefuit până cu câteva ore înainte de meci. Culmea, deşi nu recomandam asta, au fost cam mulţi jucători importanţi aruncaţi în luptă. Era păcat să se accidenteze careva acum, câtă vreme adversarul punea osul, pentru Steaua exista o miză, doar teoretică, e drept, dar, poate, până la urmă a fost şi dorinţa lor de a juca. Meritau acest drept. Trebuie să-i remarc pe cei care au jucat şi vineri şi duminică, acei „iron-men” ai CFR-ului. Unde mai pui că unii jucaseră şi marţi… Gabi Mureşan (rezervă prima repriză de la U) şi, mai ales, Sougou, cel care şi la festivitatea de premierea încă mai făcea pressing trofeului! Este extraordinar senegalezul, este acel Wesley pe care nimeni nu-l bagă în seamă pe cât merită. De-acord, câtă vreme a jucat în flanc a fost oscilant. Dar, de când joacă în centru, este omul nostru decisiv! Înţeleg că s-ar putea să fie vândut, dacă există oferte pe el, dar, să se aibă măcar grijă: Sougou este, de departe, cel mai valoros om din lot, este mult peste ceea ce era chiar şi Renan. Preţul să fie, deci, pe măsură (asta dacă nu există cine ştie ce clauze ascunse prin contract).

Despre meci, ce ar fi de zis decât că CFR-ul a părut că domină, a avut mai multe situaţii de gol, Tătăruşanu poate să-i spună lui Stăncioiu „Tu, în comparaţie cu mine, ai fost şomer”. Am luat un gol împotriva cursului jocului, la un penalty mai uşor acordat decât cel dat lui Kapetanos vineri, am luat gol şi fiindcă Stăncioiu nu a avut destulă încredere în sine la acel plonjon la care era „pe minge”, în a doua repriză s-a jucat mai mult cu ochii spre cronometru şi spre înserare, nu s-a tras cu dinţii pentru victorie şi, când nimeni nu mai aştepta, a venit momentul extraordinar al serii. Ultima atingere de balon a lui De Zerbi pentru CFR. La fel de magică precum prima. O execuţie din corner, de mentalist! Un efect de handbal sau de tenis de masă, o minge care s-a răzgândit în momentul atingerii gazonului. Niciodată n-am mai văzut aşa ceva la fotbal și regret doar că a fost nevoie de reluări să ne putem da seama cu adevărat de extraordinarul momentului.

A fost cea mai bună încheiere pentru un sezon teribil, încrâncenat, până dincolo de scrâşnirea dinţilor. De asta înţeleg, dar nu aprob, anumite manifestări. La acest ultim meci, la acest moment de sărbătoare, în loc ca partitura să fie axată pe scandări de „Campionii” şi să se facă valuri (implicând astfel întregul stadion), s-a derapat instinctiv şi incontrolabil spre momente care nu fac cinste tribunei noastre. Prea mult s-a strigat „despre” Bornescu, despre U şi despre Steaua. I-am inclus, total inutil, în petrecerea noastră şi, chiar nu meritau asta! Calculez şi că foarte mulţi dintre cei prezenţi nu erau tocmai „devoratori” de „stadionism” şi că s-ar putea să fi simţit acelaşi dezgust ca şi mine. Ştiu, este perfect explicabil acest comportament, a fost de nestăvilit. Au fost, până la urmă, prea multe şicane, prea multe haznale deversate în ograda noastră, dar cred că trebuie să ştim cum să ne comportăm şi cum să ne abţinem. Oare ne-am îmbrăcat degeaba în fracul de campioni?

Iar apoi, pentru ca dezamăgirea să fie completă, a venit lamentabila organizare a festivităţii. Înţeleg că totul s-a făcut în pripă, că n-a fost decât o zi la dispoziţie. S-a căutat prea mult artificialul (şi artificiile) în loc să se lase naturaleţea. Campionii trebuiau lăsaţi să sărbătorească aşa cum le dicta momentul.

Aţi observat? Nu s-a auzit deloc imnul „Champions League”! Era vreo oprelişte în difuzarea asta? Nu ar fi fost un moment înălţător, să se afirme clar încotro trebuie să tindem?  Ok, ok, „We are the champions”, dar… „Avem câştigat încă un campionat… Cum procedăm?”. M-a dezamăgit lipsa de verticalitate. Inelele de la Prosport trebuiau refuzate!

Azi citeam în publicaţie că CFR-ul s-ar fi bătut pe ele, asta printre multe alte reluări de teme de atac la adresa celor pe care deja i-au recunoscut campioni. Ipocrizia presei nu are limite, ştim asta, dar de ce să fim şi noi astfel, de ce să-i acceptăm ca prieteni în loc să le fi dat cel mai bun răspuns? Sunt curios cum ar fi sunat ştirile despre acţiunea lor de marketing, pornind de la ideea: „CFR ne-a refuzat inelele”. N-ar mai fi putut înflori deloc pe marginea momentului. N-ar mai fi putut vorbi despre entuziasm, câtă vreme doar noi, cei care am fost prezenţi pe stadion, ştim cât de tare s-a huiduit. Digisport a ratat şi el momentul de a surprinde micul nostru răspuns, aşa că pentru viitor va rămâne această versiune a poveştii: „CFR a primit nesăţios inelele de campion de la Prosport, un adevărat ziar de sport” (un adevărat ziar scrie adevăruri, ştiţi asta, aşa-i?).
Au urmat în derularea serii speech-urile obişnuite, primite cu politeţe de oameni (măcar n-a plecat lumea de pe stadion, ca acum 2 ani), artificiile speciale pentru gură-cască şi apoi trebuia să urmeze punctul culminant al serii, aşa cum fusese anunţat de către crainicul stadionului: alaiul ceferist până în Piaţa Unirii şi-napoi. Autobuzul etajat era pregătit, jucătorii erau în mare formă, cu entuziasm la cote maxime, lumea ce ieşise de pe stadion jubila pe străzi, totul era pregătit pentru cel mai frumos episod al serii. La început totul a fost de poveste: o atmosferă de carnaval, de paradă braziliană, în care oricine se putea apropia de autocar să îşi felicite de-aproape, personal, favoriţii. Cu chiu cu vai alaiul s-a strecurat îngrămădit pe străduţele din Gruia, a coborât pe bulevard, iar când toată lumea respira şi se gândea doar la punctul terminus din piaţă, ne-am pomenit că autocarul virează şi că jucătorii sunt duşi înapoi la stadion. Motive diferite. Ba că erau fire de tensiune pe stradă – în regulă, jucătorii coborau „la parterul” autocarului şi urcau din nou doar în Piaţă, lumea ar fi înţeles. Ba că ar fi fost nişte provocări/incidente ale U-iştilor. Eu am văzut un singur astfel de moment, rezolvat urgent de către forţele de ordine. Ei erau câteva zeci, ceferiştii erau către 2000. U-iştii sunt curajoşi cu adevărat doar când sunt în superioritate numerică. Dovadă că nu era niciun pericol: chiar şi după ce jucătorii s-au retras, lumea, neinformată, a continuat să meargă spre centru, să spere că echipa va veni acolo. S-a întâmplat ceva? Nici vorbă! A fost doar încă o greşeală mare de comunicare, de relaţionare între conducere şi fani. Chiar nu era momentul să se umbrească astfel bucuria, chiar nu era cazul să se ia hotărâri pripite, să se rupă echipa de lângă oameni, exact atunci când ne simţeam unii mai aproape de alţii. Nu trebuia cine ştie ce organizare a festivităţilor, se găsise foarte bine acest autocar, după modelul vestic, era modul ideal de a interacţiona şi nu de a considera că se face, de fapt, o corvoadă, cine ştie ce favoare fanilor. Nu venise tot stadionul pe străzi, ci doar cei care îşi doriseră cu adevărat asta, era cazul să se meargă până la capăt, să nu se dea doar bucurie cu pipeta. Un gest necioplit, încă o eroare mare de comunicare şi marketing. Ştiţi ce ziceam la începutul articolului despre faptul că la meciul cu Voinţa au fost prea puţini spectatori în tribune? Publicul e cel mai vinovat? Nu! Iată-i pe cei care sunt cei mai blamabili!

M-a dezamăgit această întâmplare şi parcă nu aş mai fi vrut să scriu nimic. Şi-aşa făcusem un tur de forţă în acest week-end, navetă Sibiu-Cluj. Mi-au trebuit 2 zile de somn să pot recupera, să-mi pot reveni. Asta este şi explicaţia faptului pentru care acest articol apare atât de târziu. Nu-s jurnalist profesionist, nu uitaţi asta, nicio clipă. Am considerat totuşi că momentul decernării unui trofeu merită transcris, pus de-o parte, cu bune şi cu rele. Încă mai sper că cineva de la CFR va învăţa din asta, va lăsa deoparte trufia şi pornirea de „dominare” faţă de proprii fani ai echipei şi va începe şi să construiască, nu doar să dărâme. I-am văzut pe aceşti spectatori vineri, în drumul victorios spre Gruia, i-am văzut şi acum, exuberanţi, în culmea fericirii. Totul frumos şi civilizat. Nu se suia nimeni pe chioşcuri de ziare ca să zbiere cât îl ţineau bojocii, nu cerea nimeni vreo escaladă de Maibach, cerea doar un moment cum fac marile echipe în Spania.

A fost momentul în care s-a stins lumina peste sărbătoare. „Gata, mergeţi la culcare!”, s-a zis. Asta vom face, timp de câteva luni vom sta deoparte, nu vom mai cumpăra promoţionale – care oricum nu prea există (de 2 ani mă chinui să găsesc un tricou original „Joma”), nu vom mai face audienţă programelor despre CFR, nu ne va interesa atât de mult ce se întâmplă pe transferuri… Dar, să avem măcar norocul ca la regăsire echipa să fie bună, nu încropită din jucătorii care s-au reîntors din împrumuturi. Altfel dezamăgirea va fi consistentă şi va avea efect de bumerang asupra clubului, asupra bucuriei de-acum.

Cu puţină minte se pot face multe. Momentul felicitărilor trece rapid, euforia de după fiecare campionat câştigat a fost cea care ne-a costat consecutivitatea. Acum este de văzut cum trebuie continuat. Se poate ataca chiar şi Champions League, prezenţa în Europa League e obligatorie, în orice caz. Se poate face o echipă care să lupte pe două planuri, se poate şi trebuie a se păstra spiritul de învingători, de combatanţi din acest final de sezon, al jucătorilor care, cu adevărat, ne-au făcut campioni! Avem titlul al treilea şi direcţia e bună spre… al zecelea. Putem striga spre acel însemn de pe siglă: „steaua, uită-te, ceasul tău se-apropie!”.

Autor: Albusibiu