Felice Piccolo: „Îmi doresc doar să vină ziua de duminică şi să fim campioni!”

Te surprinde din prima clipă, prin prietenia pe care ţi-o arată, prin naturalețea sa deosebită. Este departe de comportamentul unei vedete, chiar dacă CV-ul și realizările sale pentru CFR i-ar da dreptul să pretindă un asemenea statut. Un om cu foarte mult bun simț, un pic sfios, dar cu multă deschidere și seninătate. Îți spune franc despre ceea ce nu-i place să vorbească (de pildă ce s-a întâmplat la U-CFR), se străduiește să vorbească în română, uimindu-te uneori cu termenii pe care îi știe și cu puterea sa de asimilare a informației. Descoperi mai mult decât un jucător la CFR, descoperi o inteligență nativă, imposibil de trecut cu vederea. Este Felice Piccolo, un om cu care este o adevărată încântare să poti interacționa și care, la o zi după meciul cu Voința Sibiu, a avut amabilitatea unei discuții cu noi, cei recomandați ca ”suporteri scriind pentru suporteri, nicidecum presă”: 

TribunaCFR: Felice, noi toţi te apreciem pentru eleganţa stilului de joc. Spune-ne, te rog, cum ai ajuns tu să joci pe postul ăsta. Toţi copiii vor să joace atacanţi, mijlocaşi, să dea goluri, nu?

Felice Piccolo: E simplu. Când m-am apucat de fotbal, pe la 5-6 ani, eram cel mai mare dintre copiii de la grupa mea de vârstă. Astfel, antrenorul pe care-l aveam atunci, a hotărât pentru mine. Numai din acest motiv am ajuns să joc pe acest post. După aceea am început să mă obișnuiesc și să-mi placă.

TCFR: La 5 ani? La vârsta asta te-ai apucat de fotbal?!

FP: Da, la 5 ani! Am jucat la Napoli, unde m-am născut şi am locuit până la vârsta de 13 ani, după care am plecat la o echipă din Bologna, pentru 5 luni. Acolo m-a zărit Moggi şi m-a luat la Juventus, unde am petrecut următorii 5 ani.

TCFR: Toată lumea spune că italienii sunt cei mai buni fundaşi. Cum se construieşte un fundaş italian?

FP: Nu cred, neapărat, că italienii sunt făcuţi pentru a fi, în special, fundaşi. Totuşi, avem într-adevăr exemple de apărători care au făcut istorie în fotbal, cum ar fi Baresi, Nesta – după părerea mea, cel mai bun fundaş din lume cât timp a fost apt din punct de vedere fizic – Maldini, Cannavaro. Explicaţia ar putea fi că antrenorii italieni pun accentul în primul rând pe tactică, foarte importantă în poziţionarea în teren. Este primul lucru pe care-l caută un tehnician la un jucător de, să zicem, 17 ani. Abia apoi se caută calitatea individuală, personalitatea. Chiar dacă nu eşti un mare jucător, poţi să joci totuşi fundaş în Italia, în serie B sau serie C.  

TCFR: Privit din afară, chiar acesta pare a fi principalul tău atu, nu? Cum reuşeşti să te poziţionezi atât de bine, să fii constant primul la minge?

FP: Nu este un secret, este foarte uşor. Lucrăm în echipă, stăm bine tactic şi, foarte important, vorbim mult. Atunci când vorbeşti, ajungi mereu primul la minge, chiar dacă eşti la un metru în spatele adversarului. Şi, bineînţeles, contează apoi şi ceea ce ai învăţat, experienţa personală.

TCFR: Fiindcă tocmai ai pomenit de comunicare… Poate că e o observaţie subiectivă, dar, cât de mult a contat pentru echipă venirea lui Beto, cel care, de pe postul lui, se vede că vorbeşte foarte mult cu coechipieri, nu?

FP: Din punctul meu de vedere, Beto este un jucător cu o personalitate puternică. Cea mai mare calitate a sa este că are „explozie”, iar după asta vine faptul că are această personalitate deosebită. Este foarte greu ca un portar care nu este foarte înalt să ajungă la acest nivel. Eu îl am ca exemplu – portar cu care am şi jucat – pe Peruzzi. El a câştigat, de unul singur, 15 puncte în campionat, pentru Lazio! Iar asta face, bineînțeles, diferența pentru o echipă. După aceea vorbim şi despre mental. Pentru mine şi Nuno Claro şi Stăncioiu sunt buni portari, dar sunt un pic dezamăgit de ce, de pildă, Nuno Claro a fost un foarte bun portar şi totuşi a avut probleme. Lucrurile astea sunt dincolo de ideea calităţii unui jucător, dar influenţează în anumite momente cariera lui. Până la urmă, noi cu Nuno Claro am câştigat toate trofeele…

TCFR: Vorbind despre temperament, constat că, deși tu te-ai născut la Napoli, lângă un vulcan, ești foarte calm!

FP: Da, mulţi observă asta. Într-adevăr, sunt un napoletan, dar unul atipic. Probabil că asta se datorează faptului că pe când aveam doar 13 ani am plecat în nordul Italiei, la Torino, unde am intrat în contact cu profesionalismul de la Juventus şi a trebuit să mă adaptez acestuia. A fost un pic cam greu pentru mine; mulţi italieni erau acum 10-15 ani „rasişti” (xenofobi), nu-i priveau cu ochi buni pe cei din afara ţării, dar nici chiar pe cei din sud, îi numeau „terrone” (n.a. – ţăran).

TCFR: Care simţi tu că ar fi minusurile tale ca jucător?

FP: Noi jucătorii trebuie să lucrăm foarte mult, să fim excelenţi din punct de vedere fizic. Pentru asta eu trebuie să lucrez în fiecare săptămână pentru a fi bine pregătit de joc. Dacă aş pune 2 kilograme în plus ar fi un dezastru. Uite, de pildă, Sougou are alt fizic: poate să nu se antreneze, să zicem, 7 zile şi totuşi să fie capabil să facă diferenţa în meci. Nu, eu trebuie să lucrez şi să fiu foarte atent la acest aspect.

TCFR: Totuşi, nu pari un jucător care să se impună foarte mult prin forţă. Tu cum priveşti acest aspect? Simţi că poţi domina orice atacant cu care ai dueluri?

FP: Eu mă simt foarte puternic fizic, însă mereu depinde de adversarul pe care-l întâlneşti. Uite, de pildă, eu am jucat la Milano, contra lui Inter. Trei ore înainte de meci am fost convins că ştiu ce am de făcut, că atunci când vreau resping o minge înaltă, voi lovi mingea cu capul! Ei bine, când s-a ivit faza, eu am atacat așa cum mă concentrasem, cu capul, dar m-am pomenit că Ibrahimovic preia acea minge cu pieptul! Ajunsese exact la aceeași înălțime cu fruntea mea! Găseşti mereu adversari mai buni decât tine. Normal însă, în România, atacanţii sunt buni, îi respect şi îi tratez cu seriozitate, însă nu sunt de nivelul celor cu care m-am confruntat în Serie A, nu sunt jucători precum Ibrahimovic, Inzaghi, Del Piero, Batistuta. Este o comparaţie şi o diferenţă clară: când tu eşti Piccolo şi el este Ibrahimovic, simplu fapt că reuşeşti să atingi mingea este de nota „10+”. În România trebuie să fii primul la minge în 10 din 10 situaţii. Dacă ratezi una, nu mai este 100%, nu este în regulă. Acolo, în schimb, dacă prindeam una, era 100%.

TCFR: Referitor la perioada petrecută la Juventus… Ai avut nişte colegi care erau staruri de prim rang. Spune-mi, cum era atmosfera într-un astfel de vestiar?

FP: Erau băieţi foarte prietenoşi, dar erau şi alţii care îţi spuneau doar „Bună ziua”/„Bună seara” şi atât. Important era că atunci când intrau pe teren, duminica, învingeau. Nu există o reţetă singulară de cum se lucrează la o echipă, fiecare e diferit, are un program specific… Del Piero, Trezeguet… nu pot spune că-mi erau prieteni, nu aveam contacte, dar exista respectul reciproc. Pot spune că toată lumea – Nedved, Del Piero, Buffon… – a făcut totul pentru ca eu să mă simt la acelaşi nivel cu ei, parte din echipă.

TCFR: Legându-ne tot de acei ani, haide să vorbim de un moment greu din viaţa unei echipe. Tu ai fost la  Juventus când erau în Serie B. Spune-mi, cum s-au comportat suporterii cu voi?

FP: Am avut mereu raporturi excelente cu suporterii. Eu am fost la început accidentat timp de 6 luni, din august până în ianuarie. Am făcut recuperarea şi ar fi trebuit apoi să plec, dar am fost oprit în lot de Deschamp. Am simţit atunci că fiecare suporter este aproape de noi, am avut stadioane pline la meciurile cu Bari, cu Cesena, chiar şi jucând în Serie B. Aşa am reuşit, în pofida celor 17 puncte de penalizare, să câştigăm primul loc. Chiar şi cu Del Piero în lot este greu să faci asta. 

TCFR: Ce părere ai de fanii CFR-ului?

FP: O părere foarte bună. În Italia, fanii vin la club pentru bani: Lazio, Milan, Napoli plătesc suporteri. Acum, la Lazio sunt mari probleme. Lotito, de când a venit preşedinte, niciodată nu a mai dat bani către suporteri. Echipa a ratat Champions League, Europa League şi de aici este scandalul între ei şi club. Pentru voi este numai pasiune și este bine așa.

TCFR: Totuşi, nu sunt prea puţini suporteri ceferişti în tribune, acum pe final de sezon, în momentele decisive?

FP: Nu. Eu prefer puţini, dar buni!

TCFR: Simţi o diferenţă tactică în pregătirea jocurilor între România şi Italia?

FP: Dacă antrenorul îţi cere mai multă tactică, atunci tu, ca jucător, trebuie să fii capabil să oferi disponibilitate mentală, nu să te opui, să nu îl asculţi. Dacă îţi place viaţa uşoară, antrenamentul lejer cu mingea, ajungi tocmai la contrariu, să îţi faci viaţa grea pe teren. Tactic, în Italia totul trebuie să fie la maximum. În România, cu mai puţină tactică se poate câştiga mai uşor, dacă ai un lot de calitate. Spunem adesea că noi, CFR-ul, avem cel mai bun lot. Din punctul meu de vedere nu e aşa. Vasluiul, Rapidul, Steaua au loturi la fel de bune ca și noi.

TCFR: Şi, atunci, ce anume face diferenţa?

FP: Liniştea. Uite, fac o paralelă cu Italia: Roma, Lazio sau Napoli nu prea câştigă trofee. Nu este numai din cauză că Moratti, Agnelli sau Berlusconi au mai mulţi bani, ci, în primul rând, fiindcă simt o foarte mare presiune, atât din partea fanilor cât şi a oraşului. Acolo sunt sute de media, la fel ca în Bucureşti, nu-i aşa?

TCFR: Fiindcă ai ajuns la acest punct. Ce părere ai de presa noastră?

FP:  Mie nu-mi place să vorbesc mult în presă, fiindcă nu se respectă adevărul declarațiilor. Dacă spui 10 lucruri, doar 6 sunt interpretate corect. Aşa că cea mai bună opţiune este să nu vorbeşti, să oferi doar fapte. Trebuie să te şi pricepi la declaraţii, iar eu nu cred că sunt bun la asta. Pentru multe persoane, ceea ce vorbeşti contează mai mult decât cum „dai cu piciorul”. Lumea nu te judecă după principiile tale.

TCFR: Dar ceea ce se scrie despre CFR, toate acele acuze care circulă, tu cum le percepi?

FP: Eu sunt foarte dezamăgit de asta. Acum, când se întâmplă să greşească arbitrii contra noastră, nu putem spune decât „Nu-i nimic, poate că data viitoare nu o să mai greşească, poate că trebuie noi să fim mai puternici, de două ori mai buni decât adversarul: o dată pentru tine şi o dată pentru arbitru”.

TCFR: Cum simţiți voi momentele grele din meciuri, de pildă cel în care aţi fost egalaţi de Voinţa sau golurile primite în partida cu Chiajna?

FP: Atunci nu ai soluţii, ci trebuie doar să faci ceea ce ai exersat şi ceea ce ai muncit la antrenamente. Să fii concentrat total la ceea ce se întâmplă în teren, să joci constant ca şi cum ar fi 0-0. Sunt mai multe elemente ce pot conta în astfel de situaţii. Când am câştigat atunci cu Craiova, cu Mandorlini, a fost incredibil. Aveam 0-2, antrenorul a făcut acolo o rotație, am intrat eu, Roberto De Zerbi şi Peralta. Atunci când noi ştiam că trebuie să câştigăm neapărat, pentru titlu, el s-a gândit să-l introducă pe Piccolo, un fundaş, nu un atacant! Hugo (Alcantara) era eliminat, iar eu am fost introdus pe linia de fund. Acolo, Mandorlini a fost cel care a făcut diferenţa. Dar pot vorbi şi despre alt moment, despre meciul de acasă, tot din acel campionat, când am câştigat acasă cu 3 goluri ale lui Bud (CFR-Unirea Alba Iulia 3-2).

TCFR: După meciul cu Chiajna, după acel moment greu al echipei, v-aţi revenit dintr-o dată, ca prin minune. Cum s-a întâmplat?

FP: Înainte să vină suporterii la stadion, am făcut o sedinţă internă, numai noi, fotbaliştii, fără antrenori, fără directori, fără nimeni alții. Şi am zis: „Noi, la CFR, am câştigat întotdeauna pe apărare. Niciodată n-am jucat ca Barcelona sau ca Real Madrid, am avut mereu victorii doar cu 1-0, 1-0, 1-0, 2-1, 2-0.” Din acel moment am schimbat totul. Şi, ai văzut, la Piatra Neamţ, Ronny şi Sougou erau în apărare, cu foarte multă alergătură pe tot terenul. Asta este explicaţia revenirii, din punctul meu de vedere: alergarea şi apărarea! În atac avem forţă, îi avem pe Kapetanos, Ronny, Sougou, acum pe…. Maftei (n.a. – râde, interviul este luat după meciul cu Voinţa Sibiu).

TCFR: Referitor tot la această revenire din ultime etape, cum ai simţit tu micile gesturi de încurajare din partea fanilor, din acele momente?

FP: Dacă publicul este liniştit, înțelege că viaţa nu este numai fotbal, că ai şi o viaţă privată, acceptă să îţi ofere pace în astfel de perioade grele, atunci totul este posibil.

TCFR: Și, ce s-a întâmplat cu Voinţa? Aţi făcut un meci destul de slab. V-a afectat atât de tare ce s-a întâmplat cu U?

FP:  Inconştient, simţi asta. Chiar şi dacă nu vrei, tot simţi.

TCFR: Şi tot inconştient, ce simţi acum?

FP: Acum îmi doresc doar să vină ziua de duminică şi să fim campioni. Doar asta îmi doresc. Echipa este obosită, sper să câştigăm cu Mioveniul şi după aia, abordările cu U Cluj şi Steaua vor fi mai liniştite, fiind și decizia de la TAS în discuție. Ştiu că se joacă meciurile astea, dar decizia care s-a dat nu-i corectă. Pentru mine nu-i corectă…

TCFR: Tu ai fost campion şi în 2010. Cât de diferit este sezonul acesta faţă de cel de atunci?

FP: În primul rând, din punct de vedere personal, în 2010 am avut antrenorul „meu” (n.a. – Mandorlini). Eu pentru el dădeam totul atunci, îmi puteam da viaţa pe teren. În rest, totul era nou. Atunci eram un străin. Sigur, erau laudele, era bucuria momentului, dar nu era chiar un capăt de ţară dacă n-am fi câştigat campionatul. Eram doar împrumutat, nu ştiam dacă voi continua cu CFR-ul. Acum mă simt mult mai ceferist, simt mai multă presiune.  Este normal, este normalitatea. Este cu totul altceva față de acum 2 ani.

TCFR: Totuşi, atunci a fost Champions League. Ce a reprezentat asta pentru tine?

FP: Pentru mine, cel mai important moment rămâne perioada de la Empoli, din Serie A. În privinţa Champions League, a debutului acolo, se întâmpla doar la câteva zile după ce a plecat Mandorlini. Pot să spun că am simţit o dezamăgire firească, explicabilă până la urmă.

TCFR: Care stadioane din România îţi plac şi care nu?

FP: Mi-au plăcut Arena Naţională şi Cluj Arena, cel de la Ploieşti, unde este o galerie foarte frumoasă (la fel ca și cea a Rapidului) şi, desigur, al nostru. Nu-mi plac cele de la Dinamo, de la Rapid, Vaslui sau Timişoara.

TCFR: Cum vezi Clujul? Ți se pare un oraş european?

FP: Cu onestitate recunosc că atunci când am venit aici, atunci când m-a sunat Mandorlini, am privit lucrurile cu reţinere. Plecam de la Verona, de la Milano, spre România. Este normal. Şi dacă aş pleca de la Milano la Foggia aş simţi la fel. Apoi, când am ajuns, am văzut că este totul în regulă, ba chiar foarte frumos. Totul! Am mulţi prieteni aici, chiar şi italieni. În plus, îmi place foarte mult că este un oraş foarte liniştit, sigur. Dacă în Italia las măcar un pic geamul maşinii întredeschis, mă pot trezi că îmi este furată, indiferent că vorbesc despre Milano sau Napoli.

TCFR: Ce faci în timpul liber?

FP: Îmi place foarte mult să mă informez şi să comunic cu Italia. Îmi lipseşte mult familia, raportul cu ea fiind foarte important în viaţa mea. Sunt deja 3 luni de când n-am mai fost acasă şi pentru mine e mult.  

TCFR: Unde te vezi peste 10 ani de-acum?

FP: Ştiu că nu există atingerea fericirii, dar obiectivul nostru este să ajungem cât mai aproape de ea. E important ce ai economisit în viaţa de fotbalist, dar sunt şi mai importanţi prietenii pe care ţi i-ai făcut, aceia care nu au fost alături de tine numai pentru fotbal. Nu cred că aş putea fi antrenor, nu am personalitatea pentru a fi antrenor. Mă gândesc mai mult la viața mea, sper să am şi o familie fericită. Pe primul loc în viaţa mea este familia mea, pe care am sacrificat-o atunci când, copil fiind, am plecat de-acasă pentru fotbal.

TCFR: Felice, îți mulțumim foarte mult pentru amabilitatea acordării acestui lung dialog și, neapărat, ne vom revedea campioni! Hai CFR!

Interviu realizat de Tribuna CFR – de-a dura lex, cj07cfr, radubarbier şi albusibiu.

Cu sprijinul lui gorgeous roadkill şi Adi Felecan.