Cei ce se piaptănă cu gloanţe

Până acum ceva vreme, când scăpam ca prin urechile acului din vreo încurcătură spuneam că ne-a trecut glonţul pe la ureche. Ei bine, după întâmplările din ultima vreme, cred că ne putem imagina o întreagă rafală de gloanţe ce ne-au vâjâit pe lângă cap.

Nu ştiu cum şi pentru ce merite ne-am molipsit cu atâta noroc, dar este sigur că-l avem, că ne suflă bine în velă şi că, poate, cine ştie, ne va purta aşa până la final. Fără el nu se poate. Deja trebuie să-i recunoaştem meritele, sunt foarte multe episoade, decisive, în care am fost ocrotiţi de şansă. Să notăm doar câte partide am câştigat după minutul 70 (atunci când echipele îşi pierd luciditatea şi răbdarea) şi, mai ales, să ţinem cont de aceste ultime 2 episoade, de la Dinamo şi de vineri cu sibienii, astea fiind chiar momente de sărbătorit precum mari bilete câştigătoare la loterie. Probabil că norocul este singurul nostru aliat acum, dar, uitaţi, cât de important este!

Ce s-a întâmplat vineri este deja un caz de pomenit în istoria CFR-ului! Gol la ultima/penultima fază a meciului, gol cu om în minus pe teren şi într-un moment în care atacam doar cu 3 oameni, în care păream resemnaţi, gol venit de la un fundaş, într-o situaţie în care coechipierii îşi puseseră mâinile în cap văzând ce vrea să facă Maftei. Un gol ce menţine marja de siguranţă faţă de echipele din spatele nostru, care ne dă şi o lecţie despre cum NU trebuie trataţi aceşti mici paşi, premergători celor mari. Avem întâlnire etapa următoare cu cea mai slabă echipă din Liga I, dar ce s-a întâmplat vineri ar trebui să fie cel mai serios semnal de alarmă, de trezire.

Cazna aceasta cu Voinţa poate fi pusă pe seama mai multor pricini. Se vorbeşte despre faptul că echipa e tot mai obosită. Ţin să vă reamintesc că şi Voinţa a avut tot atâtea meciuri, ba încă marţi nu a jucat doar 27 de minute, ci 90, pe un teren greu, îmbibat de apă, împotriva lui Dinamo. Ştiind şi cum stau sibienii la capitolul fizic, această ipoteză de lucru este prima tăiată de pe listă.

O a doua poate fi cauzată de o autosuficienţă. Echipa noastră a început bine, a făcut ceea ce trebuie să facă, a dat un gol oportunist, norocos şi, în loc să continue, să îşi ţină adversarul la podea, a trecut la ralanti. Ai noștri au părut că au uitat complet ceea ce au de făcut şi au fost la un pas să-şi bată joc de munca unui întreg sezon. Minunea lui Maftei este ca „glonţul de argint”, soluţia miraculos de simplă la toate problemele noastre. De ce nu a tras CFR-ul decât de 2 ori pe poartă un meci întreg? Întrebaţi-l pe Andone! Sunt curios ce le-a spus jucătorilor la pauză, de vreme ce nu s-a schimbat nimic din moleşeala în care intraseră pe final de primă repriză! Să zicem, pe ultimele minute se joacă mai economicos, la siguranţă, dar când am avut la dispoziţie 80 de minute şi un adversar slab ce era obligat să ne atace, a nu specula ceea ce ne era oferit pe tavă e o greşeală enormă. Rămânem cu ultima impresie, cu explozia de fericire din final. De vineri, privesc încontinuu cu ochii minţii, de la stânga la dreapta, ca şi cum ar trece pe sub mine mingea lui Maftei. De acolo, din peluză, aşa s-a văzut acea săgeată la care toţi ne-am ţinut respiraţia. Păstrăm această impresie, dar uităm, poate prea uşor, zecile de cruci care s-au bătut în tribună (de prin minutul 80 încolo), starea de disperare, lipsa orizontului şi, în final şi cel mai important, faptul că dacă este să judecăm obiectiv, după raportul ocaziilor de poartă, Voinţa nu merita să piardă la Cluj. La fel a fost şi în tur cu ei, la Sibiu, sigur vă amintiţi, acel gol al lui Renan, picat din albastrul cerului de noiembrie. Nu vreau să-i stric nimănui pozele, puneţi în ramă şutul sau imaginea lui Maftei stropşit de gardul peluzei, în bucuria nebună a tuturora, dar nu uitaţi nicio clipă, măcar săptămâna asta, povestea întreagă. Ce s-a întâmplat vineri este aproape ca înfrângerea cu Chiajna, doar cu cele 3 puncte câştigate, nu pierdute. Poate fi o greşeală majoră de pregătire a meciului sau pur şi simplu un accident. Sigur este însă că e lucrul de care trebuie să ne ferim la Mioveni. Ştiţi, ziceam mai demult, că există o balanţă între noroc şi ghinion. Acum am cam dezechilibrat-o şi să nu cumva să se întoarcă amar împotriva noastră, tocmai acum!

Absenţi nemotivaţi din Gruia

Nici prima şi nici a doua ipoteză nu îmi par însă esenţiale, nu explică sursa problemei. Ce s-a petrecut cu Voinţa, orbirea echipei, vine – spune eu – în primul rând din subconştient. Indiferent de ce declară, „mineriada” de pe Cluj Arena nu avea cum să nu-i afecteze pe jucători, nu avea cum să nu-i facă să nu deraieze de pe linia gândurilor. Cât a vorbit Andone în conferinţa de presă de dinaintea meciului cu Voinţa despre episodul de marţi şi cât despre partida ce urma? Da, poate că totul este doar o capcană a presei şi a celor ce au tot interesul să călcăm greşit, însă am fost foarte aproape să cădem în ea. Dincolo de a ne speria, ce s-a întâmplat marţi ar fi trebuit să ne liniştească. În proporţie de 90% acea partidă este câştigată (prin TAS) deci ar fi trebuit să nu luăm în seamă niciun factor perturbator, să ne concentrăm şi atenţia şi eforturile pe cele două meciuri cu echipe retrogradate. Că s-a făcut altceva, e numai vina noastră. A noastră însemnând a lor, a jucătorilor, antrenorilor, dar şi a suporterilor, a celor ce au absentat nemotivat de la meci.

Sunt prea dur în judecată? Nu cred! Aţi văzut meciul Vaslui – Sportul? Tribune pline, nu? Aţi văzut ce-a fost vineri în Gruia? Aceleaşi pâlcuri dintotdeauna! Punem imaginea asta pe seama foamei de trofeu a vasluienilor? Păi, dacă nouă, spectatorilor, nu ne trebuie trofeul cât este jinduit de ei, înseamnă că nu-l merităm! Cum rămâne cu „CFRede”? Cum rămâne cu „Suntem mereu alături de voi”? Cred că dacă la meciul cu Voinţa erau 15.000 de oameni în tribune, publicul ar fi devenit motorul perfect al meciului. De-acord, poate nu pentru noi, fiindcă nu poate un spectator să rezolve probleme tactice, dar, pentru adversari, i-ar fi înmuiat, i-ar fi pus pe tava favoriţilor. Sunt ultimele meciuri, dacă nici acum nu suntem alături de ei, dacă nu-i împingem de la spate, atunci când? Nici eu nu sunt exclus din discuţie, nici eu n-am putut veni la multe meciuri, port aceeaşi vină, dar cred că suntem suficienţi cei care ţinem la această echipă. Am putea umple împreună stadionul de vreo 3 ori peste capacitatea lui; atunci de ce să nu ne putem implica mai mult, de ce nu ne putem completa şi pe parcursul luptei şi să ne îmbulzim doar la marea finală, doar la decernarea trofeului? Suntem într-o situaţie numai bună de a-l parafraza pe Kennedy: „Nu vă întrebaţi ceea ce aţi putea cere voi de la club, întrebaţi-vă ce ar avea nevoie clubul de la voi!”. Faptul că tribunele au fost atât de golaşe este a doua înfrângere resimţită vineri, în Gruia.

Băieţi răi şi un erou

Postura mea a fost ingrată acum. A fost ultimul meci în care mai văd o echipă din Sibiu jucând în prima divizie şi totuşi nu puteam să ţin cu ea. În plus, din cunoaşterea echipei a trebuit şi să avertizez că este un meci pe care trebuie să ni-l facem singuri uşor. Mai mult, la pauză atrăgeam atenţia colegilor de discuţii din tribună că, la cum jucăm, putem fi „curentaţi”. V-am spus, cunosc foarte bine echipa şi ştiu ce poate şi ce nu. Principala eroare în care cad cei mai mulţi antrenori adverşi este că se gândesc la dispunerea în teren a Voinţei: un 3-4-3 extrem de învechit. Deducţia lor logică este că 3 fundaşi centrali înseamnă spaţii mari pe margini, deci toate mingile să meargă către centrări. Asta este principala eroare! Voinţa foloseşte 3 fundaşi centrali tocmai fiindcă jucătorii pe care-i are la dispoziţie în lot sunt prea slabi ca să poată fi lăsaţi doar 2 în teren. Având 3, întinde această cursă a centrărilor, bazându-se însă pe faptul că la jocul aerian stau destul de bine, cât şi pe motivul că, în general, dispunerea echipei este defensivă, deci mijlocaşii vin în spate şi pot face, la nevoie, o linie chiar de 5 în apărare. Aşa cum spuneam şi înainte de meci, soluţia era pe centru, cu orice preţ, cu orice risc, fiindcă cei 3 din zona centrală au eficienţa doar a 2 fundaşi. Ce-aţi văzut în teren spune totul. Doar câteva driblinguri, un joc stereotip, în care Camora şi Vranjes îşi permiteau luxul de a se învălui unul pe altul, centrările fiind întotdeauna o cauză moartă. Vă spun: am avut noroc enorm că s-a dat acel gol rapid. De-acolo puteam mai mult, mult mai mult. Care ar fi fost soluţia? Pressing în haită! 3 sau 4 oameni plecaţi deodată pe sibienii care aveau mingea. De fiecare dată când s-a pus un pic de presiune, mingea a ajuns la noi în maximum 10 secunde. Nici acest argument nu era suficient de clar pentru a fi rezolvat meciul prin acest procedeu, cât a fost timp?

Apoi, a doua mişcare ce trebuia, în mod obligatoriu, făcută era punerea mingii jos. Asta nu se putea face decât cu o schemă în care Peralta urca mult mai mult. El ar fi trebuit să coordoneze totul, de-acolo, din faţa apărării sibiene. Ar fi trebuit să încerce driblinguri, ar fi trebuit să încerce mişcări de destabilizare a apărării. Ce-a fost pe teren?… Peralta, de foarte multe ori, mai retras decât Sare! Nu s-a putut face aşa ceva? Nu cred. Cred că nu s-a ştiut! De aceea, dacă ar fi să nominalizez „băieţii slabi ai echipei” aş începe cu Andone. A greşit mult, atât în pregătirea mentală a jucătorilor, cât şi în pregătirea tactică.

Trecem la jucători. Primul căruia îţi vine să-i dai o lingură de lemn este Lionn. Lufturi, faulturi cu duiumul în preajma careului (din unul am şi primit gol), depăşit constant de către Iulian Popa („starul” de la Voinţa), a fost în cele din urmă schimbat, dar a confirmat ceea ce ştim probabil cu toţii. La vară ar trebui să fie primul pe lista de plecări, acea zonă, fundaş dreapta, fiind cea în care suntem acum cel mai rău descoperiţi.

Al doilea „repetent” al echipei este Ronny. A intrat în minutul 60. A stat pe teren un sfert de oră. Ce a reuşit să facă în acest răstimp? Ia fiţi atenţi… Cine stătea lângă Apostu, atunci când acesta a deviat mingea în gol, de la colţul careului mic? Ronny! Cine stă la noi, de regulă, ca primul om la respingere în această situaţie? Ştiţi precis: atacantul. Câte mingi nu a respins Kapetanos, câte Weldon, în tur! Ronny a avut o fază de rezolvat – un gol s-a luat! Ce fapt deosebit a mai reuşit brazilianul în acest sfert de oră? Două cartonaşe galbene! Primul pentru un fault dur, al doilea pentru simulare! M-am uitat şi „răsuitat” la fază. Pun aceste imagini mai jos şi las decizia în mâinile fiecăruia.

Opinia mea este că dacă la prima vedere pare a fi un contact, totuşi, dacă privim cu atenţie, observăm că Ronny caută acel fault, pune piciorul stâng gata pregătit pentru cădere! Urmează şi un plonjon spectaculos, coroborăm asta şi cu faptul că Ronny are reputaţia de om care simulează (asta contează în evaluarea arbitrilor!) şi uite aşa îl găsim pe Ronny într-o situaţie în care şi dacă ar fi fost penalty, ţinând cont de arcuirea spatelui atacantului nostru (ca şi cum ar fi fost împuşcat) şi de felul în care a abordat faza, orice ar fi fost, sigur primea al doilea galben pentru simulare. Ăsta este decontul comportamentului nesportiv, al multelor simulări pe care le reclamam în comentariile mele acum câteva etape. Repet: mi se pare oribilă această atitudine, complet murdară, o nesportivitate pe care nu vreau nicicând s-o văd la CFR. Această şmecherie a jucătorului mă scoate, pur şi simplu, din sărite! Mă gândesc şi la faptul că, în acea situaţie, primise mingea în careu, avea 10 alte continuări mai bune, putea încerca să atace poarta, fiindcă, în sfârşit, dusesem o minge în zona fierbinte! Dacă pe Lionn îl acuz de slabă calitate, la Ronny problema este de neseriozitate, neprofesionalism şi, parcă mă revoltă mai tare a doua ipostază!

Repet, nu cred că putem vorbi despre arbitraj, cel mult putem să ne uităm mai mult la faza golului încasat, acolo unde Dâlbea, în momentul devierii lui Apostu, pare cu un vârf de bocanc în faţa liniei noastre de fundaşi. Dâlbea îl încurcă mai apoi pe Camora, cel care, teoretic, ar mai fi putut ajunge mingea, deci ar fi fost un offside clasic. Totuşi, asta chiar se poate încadra numai la „mică eroare umană”.

Ieşiţi din stas pentru TAS

Dar, ce-a urmat după eliminarea lui Ronny? Un tango cu moartea subită. Dacă erau atenţi sibienii „mei” puteau cel puţin în 2 rânduri să lovească decisiv pe contraatac. S-au mulţumit cu puţin, au făcut schimbări de atacanţi cu închizători chiar şi când aveau om în plus şi avantaj şi moral. Au fost fricoşi şi au plătit scump pentru asta. Au avut cea mai mare ocazie a meciului, când Piccolo a scos de la colţul lung o minge de pe capul lui Antohi, ar fi putut să gestioneze fără griji haosul din echipa noastră. N-au făcut-o şi Maftei a prins golul vieţii lui de ceferist. Chiar şi numai pentru acest gol, merită înzecit transferul făcut acum un an şi jumătate şi probabil că merită să rămână pe viaţă la noi. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată trăgând aşa, să pună mingea acolo unde atacanţii greu reuşesc. Ce sânge rece, ce inconştienţă, ce disperare! Şi ce explozie a tribunei! O bucurie cum eu n-am mai văzut niciodată! Momentul de aur este în întregime al lui Maftei. Este numai şi numai victoria lui.

Totuşi, dacă ar fi să mai caut şi alte coroniţe, aş privi în primul rând către Sare, singurul care mi s-a părut că şi-a făcut foarte bine treaba. Mobil, veşnic câştigător în dueluri, cu privirea sus, a fost la un moment dat fluierat de stadion, dar total pe nedrept. Sare este un mare câştig în acest final de campionat, este acel Renan pe care-l aveam pus deoparte. Restului jucătorilor, cu excepţia fundaşilor centrali şi a lui Beto, tuturor le pot fi găsite minusuri. Beto a fost metronom, cât s-a putut, iar fundaşii centrali mai mult, la fel, nu aveau ce să facă suplimentar. Cei laterali însă ar fi trebuit să dea mai mult randament, mai ales că s-a vrut tactica asta nefericită cu joc pe flancuri. Camora nu a dat măcar o centrare bună, a fost şi depăşit de câteva ori. Dezamăgitori, până la invizibili, Hora şi Vranjes, cărora nu le pot găsi niciun moment în care să fi meritat a li se pronunţa numele. De asemenea, cu prea modeste realizări Peralta şi Kapetanos, „mafteiul” din meciul trecut. Iar Sougou, deşi a dat un gol, nu a mai reuşit multe alte lucruri, într-un meci în care el putea face cel mai bine diferenţa.

Să fi contat în ecuaţia finală şi vreo motivare suplimentară venită pe adresa Voinţei? Faptul că toţi erau la pământ la final nu spune mare lucru în acest sens. Sunt o echipă ambiţioasă, mereu după astfel de ghinioane (căci au avut destule) jucătorii se prăbuşeau pe gazon. Dar, să spunem şi să admitem că ar fi fost stimulente pentru ei, ce-ar fi cu asta? La salariile batjocoritoare pe care le primesc la Sibiu, băieţii ăştia chiar meritau o premiere! Să îşi dea ei sufletul pe teren, dar tot noi ar trebui să câştigăm la pas, fiindcă, nu-i aşa, ei sunt la retrogradare, matineu scrie pe ei, noi luptăm pentru campionat, nu? Indiferent câţi bani ar fi primit, chiar şi cu noi jucători luaţi special pentru acest meci, tot n-ar fi trebuit să aibă vreo şansă. CFR-ul i-a făcut să viseze frumos, CFR-ul ce încă se gândea ce declaraţii să mai dea în polemica asta cu U şi cu judecata românească, în loc să privească la concret, la munca de zi cu zi, la fotbal.

În privinţa rejucării meciului cu U, zic că nu trebuie să facem mare caz din asta. Avem 3 variante: Se încurcă măcar o dată Steaua şi Vasluiul şi ne pun titlul pe tavă. Batem tot şi devenim campioni. Sau, ultima, câştigăm la Mioveni şi apoi rejucăm, doar de dragul competiţiei, meciul cu U. Dacă-l câştigăm pe acela sau pe cel cu Steaua, bine, închidem gura tuturor, dacă nu, nicio problemă, în marea de huiduieli (meritate şi înciudate) aşteptăm decizia de la TAS, cea care poate fi doar una singură: 3-0 pentru noi. Vedeţi, din toate aceste ipoteze de lucru, un singur punct rămâne constant: victorie la Mioveni. Sunt mari şanse ca numai acest meci să fie suficient pentru a redeveni campioni, fiindcă U sau presa, chiar dacă nu o recunosc, ştiu foarte bine că la TAS nu se va judeca către mediere, ci pe baza regulamentelor. Avem aşadar toate şansele să câştigăm campionatul, momentul acesta, golul lui Maftei se înscrie în seria declick-urilor esenţiale, precum golurile lui Cadu din penalty-uri, la precedentele două titluri. Totul însă porneşte cu o propoziţie imperativă: câştigăm la Mioveni!

Acolo trebuie să fie acum toate gândurile. Nu mai vreau să mai văd venind gloanţe spre noi, fie ele chiar şi oarbe!

PS:

Acest articol a fost scris mult mai târziu decât de obicei, dar există o cauză pentru asta. Autorul său a fost captiv într-o superbă mişcare ceferistă.
Vedeţi voi, era esenţial să plecăm fericiţi de pe stadion, fiindcă veselia şi buna dispoziţie s-au continuat a doua zi,  la Cupa AISCP, a asociației suporterilor ceferişti, unde am încercat fiecare dintre noi să fim „hegemoni” pentru un week-end. Unii cu mai mult succes, alţii cu mai puţin, dar toţi cu reale talente de suporteri adevăraţi,  care înţeleg şi respectă sportul, prietenia şi civilizaţia, în general. Se vede treaba că toţi jucătorii de la CFR n-au trecut degeaba pe aici. Unii şi-au luat notiţe de la profesionişti şi le-au pus în aplicare pe teren.

Au fost două competiţii, una de băieţi şi alta de fete (deliciul week-end-ului), mici, bere şi tot ce defineşte distracţia la iarbă verde (fie ea şi sintetică) la români, a fost plin numai de oameni „faini” alături de care poţi doar să fii cel mai mândru. Bravo, campionilor!

Autor: Albusibiu