Forța dreptului sau… dreptul forței


Într-unul din serialele recente pe care le urmăresc era o replică pe care o dădea la un moment dat un psihiatru: „every sport is a link to our tribal past”. Afirmația respectivă conține destul de mult adevăr, și meciul de ieri a fost o dovadă în acest sens. Desigur, există diferite faze chiar și în acest „trecut tribal” și întoarcerea în timp și nebunie îi duce pe unii în peșteri. Cu măciuca în mână. Transferul e total și la fel sunt și consecințele.

Sportul, fotbalul, în speță, e de natură a aduce mii de oameni, zeci de mii pe aceleași coordonate psiho-afective. Și în acest context există anumite momente cheie într-un meci de fotbal, ce funcționează ca un declanșator hipnotic. O mulțime bezmetică acționând în spiritul „dreptului forței” își afirmă cu toată sinceritatea discursul „forței dreptului”. Vocea tremură și poți să te simți chiar nobil afirmându-ți dreptatea „de grup”. Urletul masei transcede rațiunea, și dă o conotație „tribală” evenimentelor. Cel care are colții mai ascuțiți și mușcă primul devine liderul turmei, și motto-ul acțiunii lui e total legitim: „Lăsați-mă să-l omor!”. Gustul sângelui îi dă senzația de putere și susținerea maselor îi prelungește psihoza.

Nu vă pară așadar ipocrite discursurile de după meci ale unor membri ai tribului U. Oamenii acționau sub influența unui drog mai puternic decât orice preparat chimic: spiritul turmei.

Priviți-l pe… Galamaz. El nu a ieșit în evidență fotbalistic, decât după meci, când își afirma total inocent nevinovăția, susținând că nu a fost nici un fault la intervenția lui asupra lui Sougou, nu l-a atins, acompaniat în declarații de NiculEscu: „a dat un cartonaș galben la Galamaz, ca să-l potolească din minutul 5 sau 6”. E un moment fără o încărcătură specială a meciului, dar care oferă o mostră vizavi de obiectivitatea logică în acele momente a celor din „tribul cu ochi roșii”. Cu șepci roșii, pardon. Niculescu nu înțelegea decizia, și afirma cu profundă dezamăgire în glas că „Tudor a venit cu lecția învățată”. Pare un prim moment al forței dreptului în acțiune. Dar…

Orice argument va părea lipsit de sens unei minți-colective montate. Înainte, în timpul, și după meci. Nici un fault și henț în aceeași fază nu are conotație obiectivă. Ele sunt doar… tactici ale „tribului din deal”.

Exemplul suprem rămâne desigur Borescu. El nu doar că pare eroul serii, omul se simte erou: tot ceea ce a vrut el să facă a fost să-l smulgă pe Cadu din mâinile fanilor. În toată nebunia el a înțeles exact unde se ajungea, dacă el, calm și rațional, nu intervenea promt și corect: Cadu era tranșat. Borescu nu doar că a acționat corect, legitim și rațional, dar el a acționat așa chiar după ce a primit golul din 11 metri! Stăpânire de sine într-o situație tensionată, iată liderul!

Calmul lui se datora practicii lui secrete: meditație în fața bării:

Acțiunea lui cerea o răsplată, și aplauzele l-au însoțit pe ultimul mohican la ieșirea de pe teren. Puțin cu întârziere, dar totuși l-au însoțit. (M-am întrebat cărui fapt s-a datorat acea mică întârziere. Să se fi rupt tribul în alb și negru? Să nu fi recunoscut toți de drept și de fapt liderul? Însă aceste gânduri nu-și au rostul.)

Mohicanul închise ochii, și în acel moment avu viziunea banner-ului imens cu chipul lui la următoarele meciuri, un banner mare, mare, ce acoperă toată lumea, și mai jos are scris cu majuscule numele lui în alb și negru: BORESCU… Refuză orice comentariu, plecă la cabine. Știa. De azi era o vedetă.

Dincolo de toate se lasă cortina și, la sute de kilometri, moderatorii zâmbesc mulțumiți. Ușurați. Acum totul se va decide la Masa Verde din Pădurea celor… Mitici. Păcat pentru ceferiști, păcat pentru cei de la U. Clujul e trist, clujenii sunt triști indiferent de echipa cu care țin.

0 comments

  1. Minunat articolul… adevarat eseu. Mi-e rusine azi, ca acum treizeci si ceva de ani purtam si eu insingna cu U pe piept (aveam ca idol pe Tim Campeanu)… dar cand ma gandesc ca tinerii uisti de azi vor purta mandri poza cu acest borescu la piept… mai ca-mi vine sa… boresc!

    Apreciază

    • Mă bucur că ”împărțim” același idol local. Nu știu dacă la tine s-a schimbat ceva între timp, dar la mine încă n-a reușit nimeni să-l egaleze pe Tim, deși unii au încercat în mod admirabil să-i ia fața.

      Apreciază

  2. Nu stiu cine l-ar putea egala (cum se striga gol inainte de a executa loviturile libere, cum scapa pe contraatac, fugea cu 2-3 aparatori in spate, apoi dribla si portarul… sau 11 m, cand trimitea portarul intr-o parte si mingea se oprea in cealalta parte la 5 cm de linia portii… sunt multe de povestit…). Dar cea mai emotionanta amintire a fost cea de la celebrul meci din 1981, cred, cu Ungaria (pe care nu-i batusem niciodata pana atunci) de pe 23 August, cand a fost introdus de V.Stanescu, prin min.60, pe dreapta (desi lui ii placea mai mult pe partea stanga) in locul regretatului Zoli Crisan. Eram in tribuna in spatele bancii noastre de rezerve, iar cand i-a facut semn sa iasa la incalzire, mi s-au inmuiat picioarele… m-am ridicat in picioare urland… nu mai stiu… probabil „Campeanu al nostru e cel mai bun din RSR”. A fost aproape sa dea gol la un corner de pe stanga…, dar a salvat portarul. De marca atunci cred ca intra in istoria nationala… la ce atmosfera a fost, exploda Bucurestiul.
    Pacat ca nu a avut putin mai mult fizic… ca tehnica ca si a lui eu n-am prea mai vazut la nimeni.

    Apreciază

    • Ce povesti frumoase…doar asezand prezentul acesta rusinos langa ele putem intelege cu adevarat,si deplange,starea in care a ajuns ”U” astazi.

      Apreciază

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s