Cu Unu Mai aproape

În glorioasa sărbătoare a lui 1 Mai, întreaga ţară se găsea în fierbere revoluţionară. Flamura vişinie înfrunta Steagul Roşu, într-o confruntare a destoiniciei, hărniciei, stăruinţei, a egalităţii între popoare-cluburi şi, doar în mod excepţional, a priceperii, gândirii progresiste şi a geniului noului fotbalist român.

Ceferişti din toate zările, uniţi-vă! Muncitori şi muncitoare ai speranţei ceferiste, tineri şi tinere, înflăcăraţi de năzuinţa nobilelor idealuri de mai bine, de succes şi de victorii pe toate planurile, se aflau pe meterezele edificiului din Gruia, la datorie, într-unul dintre momentele de cotitură ale întrecerii noastre social-fotbalistice.

Măreaţa zi de 1 Mai, moment al eliberării tuturor energiilor creatoare, era primul pas din „cincinalul etapelor” ce urmează acum, era clipa în care toţi aşteptau şi ştiau triumful nobilelor planuri şi realizări, în care revoluţionarii clujeni aveau să-şi confirme încă o dată, plenar, vrednicia, neobosita muncă, perseverenţa, în faţa a milioane şi milioane de capitalişti…-imperialişti care le ţineau pocinogul.

Colectivul echipei era mai unit ca niciodată, şantierele de pase îşi depăşiseră planul pe 10 ani, reuşeau şi câte 20 de pase la hectar (chiar dacă acum funcţionau doar din amintiri), cercetătorii lansaseră deja cel puţin 5 navete cosmice în spaţiul careurilor adverse, pe ogoare răsăriseră seminţele truditelor tackling-uri, al arăturilor îngroşate de atâtea cartonaşe galbene. Atât ministerul de apărare cât şi cel de atac arătau, neîndoios, un deosebit zel în asigurarea integrităţii şi neatârnării în clasament, dar, cu toate astea, nu precupeţeau niciun efort în a-şi da concursul, a-şi intensifica truda şi râvna pentru atingerea ţelului cerut cu atâta ardoare.

Fabrica noastră de trofee îşi depăşise chiar şi cele mai cutezante prognoze şi acum dorea să cucerească pieţele externe, să aibă recunoaştere la export. Nu exista niciun motiv pentru care echipa întreprinderii de autocamioane de la Braşov să poate sta în calea acestei Electroputere/Energoputere Cluj. Întrecerea socială era pe primul plan, ca o expresie de netăgăduit a căii bune de progres şi dezvoltare.

Astfel ar fi sunat, într-un meta-limbaj, pulsul meciului de ieri. Acum, în vremurile noastre, a mai rămas o sărbătoare a tihnei şi a aniversării muncii prin odihnă. După aşa o stare de relaxare din această mini-vacanţă începută cu o victorie, ar fi fost un adevărat dezastru să fi survenit încă vreun episod negru, acum, când de-abia ne întindeam aripile. Nu ştiu dacă vom obţine în final succesul dorit, sunt încă multe episoade de desfăşurat, dar este sigur că această aventură palpitantă valorează enorm, ne arată că CFR-ul contează, e o trezire a ambiţiilor noastre atât de antesteziate acum un an pe vremea asta.

Iar un meci disputat de Armindeni, era cel mai bun moment de înviorare, de creştere a ceea ce a încolţit la Piatra Neamţ. Deja toţi ne imaginăm roadele, în amintirile pe care le păstrăm, de la precedentele succese. De asta mi-e cel mai teamă: de siguranţa că ni se cuvin lucruri la care nu ştim cum să ajungem. Cine spune că nu i-a fost frică de meciul cu Braşovul, doar bravează. Era doar un pas, dar Unu Mai important, aproape decisiv, de a trece de la stadiul de speranţă, la cel de confirmare. Cu chiu cu vai s-a petrecut acest lucru, cu un joc pentru mulţi inconsistent, în care mai sunt încă multe lucruri de rezolvat, de reglat şi… aşa cum stă bine presiunii, prea puţin timp.

Am avut, din nou, mai multe partide într-una singură. Una de piedici, în prima repriză şi o a doua de zburdare, în repriza secundă. Graniţa dintre ele – golul lui Kapetanos. Picat din nimic, fără niciun merit iniţiat, decât de a specula şi de a trimite din 2 paşi mingea exact în plasă, în lateral. Ah, ce bine era dacă marca la fel şi la Mediaş! Trebuie să recunosc că Andone a avut mult fler în reintroducerea grecului în locul lui Ronny, cel care jucase bine, pe alocuri foarte bine, în ultimele meciuri. Poate a simţit ceva, poate a fost mai mult nevoit să apeleze la această schimbare.

Vedeţi voi, campionatul a intrat la centrifugă. Niciun jucător (în afară de Sougou) nu pare de fier, nu poate alerga 90 de minute din 3 în 3 zile. De aceea, de acum, ne putem aştepta pe lângă suspendări, accidentări şi la aceste avertismente individuale: „rezervorul de energie este gol”. Poate că şi asta a contat în trecerea lui Ronny pe bancă, mai ales că la Piatra Neamţ părea sleit. La fel este şi cazul lui Peralta. În fapt, schimbarea aceasta, de la mijloc, a fost cea care a dat coloratura meciului. Cu argentinianul în teren, în mod sigur s-ar fi combinat mai mult, s-ar fi încercat altceva. Sper, vreau să cred că ar fi fost aşa. Însă cu Mureşan şi cu Sare nu se putea alt stil decât cel pus în practică: mingi cât mai lungi, una din trei astfel de pase reuşite, dar, în contrapartidă, o apărare de netrecut. Plusuri şi minusuri pe care m-aş fi aşteptat să le văd puse în practică sâmbătă, cu Dinamo.  Astfel, poate că am fi avut de partea noastră şi elementul de surpriză.

Faptul că prima repriză s-a pedalat în gol, fără aproape nicio ocazie de-o parte şi de alta este exact urmarea acestei opţiuni tactice. A fost ca o înfruntare dintre doi boxeri care stau cu garda mereu sus, doar că unul dintre ei, braşoveanul, nu mai găsea nicio soluţie să lovească.  Nu trebuia decât să învingem la puncte. Sincer, mie mi-a plăcut siguranţa defensivă arătată cu cei doi închizători pe teren, mă declar mulţumim de aspectul general al meciului. Este foarte bine că s-a păstrat „descoperirea” 4-4-2-ului de sâmbătă, că nu s-a încercat o revenire la 4-3-3 impusă de eventualele neajunsuri ale echipei. Mă rog, acest 4-4-2, odată cu folosirea lui Kapetanos se transformă în 4-4-1-1, fiindcă Sougou este pus să-şi folosească şi mai mult alergarea, iar grecul e împins spre careu. Este adevărat, nu s-a ţinut prea bine de minge, s-a mers foarte mult pe lansări în faţă; cele mai multe neutralizate de către braşoveni, restul irosite de ai noştri, printr-un joc de off-side lamentabil. Asta deja e ultimul nivel al perfecţionării, sincronizarea echipei, nu mă aştept să mai fie vreme şi de aşa ceva în acest sezon. Sougou a făcut tot sezonul offside-uri cu duiumul, cum ar putea să fie altfel acum?! Dar, perseverenţa e cheia reuşitei. A fost de-ajuns o greşeală, o clipă de neatenţie şi un jucător speculant în zonă, precum Kapetanos, pentru ca, la prima ocazie cu adevărat mare, să dăm gol. „Bună regăsire, echipă eficientă!”. Două lucruri era sigure în această partidă închisă: că stegarii nu vor avea ocazii şi că, mai devreme sau mai târziu, aveau să greşească. Din acest punct de vedere pot spune că sunt foarte mulţumit de felul în care a jucat CFR-ul. Jucătorii nu au făcut spectacol, nu au încântat ochiul şi nici nu și-au înspăimântat rivalii, dar au ţinut permanent lucrurile sub control. Siguranţa asta este cea mai bună „poiană” în încâlceala, brambureala şi comedia din ultimele etape. Este atitudinea unei echipe care îşi recapătă încrederea în sine, care începe să calce pe teren solid. S-ar fi putut mai mult, desigur, se putea rezolva jocul mai rapid.  Deja, la pauză, începuse un pic criza de timp. Poate s-ar fi reuşit ruperea echilibrului mai repede, doar cu mai mare grijă la fazele fixe, unde mai ales cornerele sunt irosite prea uşor. De la venirea lui Andone nu se mai încearcă deloc schema cu prelungirea de la prima bară, pe spate, a lui Sougou. Este chiar păcat, fiindcă acea idee şi-a arătat eficienţa, era un element de surprindere, absolut necesar în astfel de situaţii închise. Altfel, vom ajunge să privim cornerele fără pic de speranţă, ca pe nişte auturi din jumătatea noastră de teren.

Ca să vorbeşti despre prima repriză este ca şi cum te-ai căuta în buzunare după mărunţiş. Vorbim doar despre 2 faze. O depăşire norocoasă a lui Kapetanos, dar care, ajuns în careu s-a jenat în a folosi un şpiţ şi, mai mare, şutul lui Vranjes, foarte interesant, după o fază ieşită din mai nimic. A prins un culoar, a tras din nou excelent (la el deja devine obicei asta!), doar că portarul braşovenilor chiar e unul care ar trebui transferat urgent în vară la CFR. Îndeplineşte principala cerinţă: este portughez! Golul din a doua repriză a picat la fix, exact în momentele în care mai dădeam ultimele asalturi aşezate, înainte de a ne pierde răbdarea.  Iar de la 1-0 totul a însemnat doar gestionarea avantajului, cu câteva contraatacuri ce ar fi putut aduce mai mult, dacă s-ar fi dorit neapărat asta. Singurele probleme au apărut pe final, atunci când frica de o greşeală fatală începea să-şi facă simţit efectul. Am terminat meciul tremurând, fiindcă în prea multe alte ocazii am pierdut puncte pe final. Chiar şi aşa, este lăudabil că şi la 1-0 jocul a fost dus deseori în terenul advers, mingea a fost ţinută departe de poarta noastră, că greşelile care s-au făcut au fost destul de puţine. Doar 3 la număr am socotit eu. Două rezolvate de Cadu, prin blocaje la sacrificiu, de ultim moment şi una, şutul lui Moutinho, fix pe direcţia lui Beto. În rest, totul a fost la îndemâna noastră, am împins foarte bine adversarul, l-a ţinut dincolo de barierele noastre de siguranţă, iar rolul decisiv în această etalare de putere îl au exact Mureşan şi Sare. Revenim astfel la un stil ca pe vremea lui Mandorlini, ne chinuim să dăm goluri, dar măcar nu încasăm mai nimic. Cu 1-0 se câştigă campionate, asta cred!

Este greu să facem individualizări în această partidă tratată foarte bine, ca o echipă. Mai degrabă aş lăuda pe toată lumea pentru faptul că s-a greşit puţin, că s-a jucat cu cap şi cu destulă linişte: asta se vede şi în numărul foarte mic de avertismente luate, doar 2 cartonaşe galbene – adevărat record pentru noi. Elementul acesta spune şi altceva: de mult aşteptam să-l văd pe Mureşan alături de cineva care-şi face bine treaba în apărare. Bănuiam că în aceste condiţii ar scăpa de nevoia de a intra dur, de a lua cartonaş. Iată că aşa a şi fost – un cuplu care a funcţionat foarte bine complementar. De asemenea, ar trebui să-l remarc de data asta şi pe Godemeche, omul care a fost cheia gestionării sigure din finalul meciului. A intrat în locul lui Sare dar nu a confirmat temerile mele (cel puţin), a arătat tot mai multă viziune a jocului, a plasamentului. Probabil că evoluţiile jucătorilor sunt mult îmbunătăţite de însuşi sistemul de joc, de aceeaşi strângere a spaţiilor de pe teren. Avem unii care pot să încerce ceva şi individual, dar avem alţii, pe cei din spate, care nu pot să arate ceva decât ca o echipă. Singurul punct constant vulnerabil l-am sesizat doar la fazele fixe şi numai când pe teren s-a aflat Ronny. Probabil aţi observat, din vremea lui Weldon, la astfel de situaţii atacantul revine în careu şi stă pe scurt. Ei bine, Kapetanos îşi foloseşte mai mult forţa fizică, reuşeşte să fie mai atent la acele faze şi să respigă. Ronny, în schimb, pierde mult prea des prim-planul. Pe de altă parte, de aici, discuţia ar trebui să treacă asupra braşovenilor şi asupra celui mai discutat moment al meciului. Faza de care se leagă toată lumea este acea voleibalare inexplicabilă a lui Handagy. Neînţeleasă doar de către cei care judecă situaţia după reluări, cele focusate doar pe duel şi nu oferă cadru larg, de poziţionarea în teren. Cel mai clar se vede pe desfăşurarea cursivă a jocului, pe filmarea iniţială. Hadnagy era în marcaj cu Maftei, a încercat să-i ia faţa, s-a dus prea departe şi a intrat sub minge. Din filmarea normală se vede clar că dacă nu lua acea minge cu mâna, Maftei avea de rezolvat faza cu o lovitură de cap din 6 metri. Să spun drept, mi-e ciudă că i s-a refuzat golul lui Maftei, mai ales că a urmat şi o ratare de penalty. Acolo nu avem ce să-i reproşăm lui Cadu: a tras foarte tare, portarul a barat acel şut doar cu noroc, cu bara. Caz tipic de ghinion. În concluzie, cei care acuză blatul ar trebui să vadă faza normală, cu lovitura de cap în gol a lui Maftei. Plus că, accidentarea braşoveanului la acea fază ne spune ceva despre felul dezordonat în care a intervenit, despre cum chiar a fost luat pe nepregătite.

E o luptă cu morile de vânt, asta, de a demonstra că greşelile adversarilor sunt naturale. Ce să mai zicem atunci despre Majernik şi a sa respingere numai bună pentru Kapetanos? De fapt, ştiţi cum stă treaba? Fără aceste erori poate că niciodată CFR-ul nu ar putea da gol. Întotdeauna trebuie să fie o greşeală la mijloc, dar, dacă ar fi după mintea detractorilor noştri, atunci toţi adversarii CFR-ului ar trebui să fie un soi de roboţi. Alo? Presa? Vă credeţi în Spania?! Suntem în România, aici 9 meciuri din 9 pot fi interpretare ca şi comedii, o sumă de lufturi, bâlbâieli, respingeri caraghioase (multe pricinuite şi de terenurile bune pentru cârtiţe)…

Cât de blat a fost? Exact cât s-a văzut din durităţile care au urmat. Linişte şi… coate în gură. Dacă la Udoji vorbim despre o neatenţie, totuşi un cot în faţa lui Panin (cu consecinţe vizibile), la Olariu şi lovitura asupra lui Ronny este vorba despre arbitri care au stat cu spatele. Nimeni în afara camerelor n-a văzut faza aceea, o lovitură intenţionată. La ambele faze putem vorbi despre faptul că adversarii nu au primit roşu direct, încă o mică sesizare la adresa „statisticienilor de erori”. Totuşi, la a doua fază aş avea o atenţionare de făcut şi pentru Ronny. Avea deja cartonaş galben, după intrarea sa asupra portarului advers. Acolo, la faza loviturii încasate şi el este vinovat, provoacă, îl împinge pe Olariu cu un gest la limita unui cartonaş galben. Din partea lui, un pic mai mult calm pe teren nu ar strica.

Calm pe care-l putem găsi însă la nivelul liniei fundaşilor. Niciunul n-a greşit catastrofal, s-au mişcat şnur, cu un mic plus pentru Camora şi ale sale urcări tot mai dese în atac. Beto aproape că a şomat, a fost solicitat doar pentru obişnuitele degajări şi pentru câteva ieşiri pe centrări la care, din fericire, putem privi liniştiţi. Aş mai vorbi şi despre oamenii din bandă. Hora nu a mai repetat acea evoluţie de la Piatra Neamţ. Am fi avut nevoie acum imensă de deschiderile sale. El şi Vranjes ar fi trebuit să aibă acest rol, atâta vreme cât Mureşan şi Sare erau din categoria pahidermelor de luptă. Vranjes a încercat măcar poarta, părea că ştie ce are de făcut. Lui Hora, din păcate, nu i-a ieşit mai nimic, nici măcar un procentaj bun la executarea fazelor fixe. Rămân doar meritele celor doi pentru cum au făcut şi ei jocul defensiv.

E interesant cum, la 0-0, ai noştri au stat într-un pressing mai temător decât la 1-0, atunci când deja ne avântam spre a recupera mingea mult mai repede. Cu cei doi închizători pe teren mă aşteptam (şi poate ar fi fost oportun) să facem asta de la început, însă, chiar dacă ei urcă mai mult, apărarea nu vrea şi pace să plece din camparea de la 30 de metri! Se creează astfel o gaură mare între linii, care-i absoarbe pe cei doi mijlocaşi înapoi. În condiţiile în care lipseşte construcţia de atac, această capturare rapidă a prăzii, în terenul advers, poate fi cea mai bună soluţie.

Îmi place cum cei care vorbesc despre CFR văd doar urâtul. Se vorbeşte despre o echipă ce n-a avut ocazii, despre o alta care n-a vrut să atace. Nimeni nu spune nimic despre faptul că, poate, braşovenii n-au putut mai mult, că poate meritul este şi al vişiniilor pentru asta. Chiar dacă n-am mai văzut aceeaşi frenezie ca la Piatra Neamţ, constat că echipa noastră se aşează mai bine pe teren, că prin acest meci poate căpăta încredere şi un mare plus de linişte în exprimare, lucru ce ar fi esenţial în următoarele 2 meciuri.

Acum, având conştiinţa misiunii îndeplinite, se poate ataca mai adecvat momentul examenelor grele, cu Dinamo şi U Cluj, în care, dacă vrem să ne păstrăm „independenţa la şanse” în campionat avem nevoie de 4 puncte, lucru greu de înfăptuit pentru o formaţie care nu a prea excelat în derby-uri, care le-a atacat mai ades „la egal”, nu „la victorie”. Sper însă că Andone va mai găsi surprize pentru adversari, că va reuşi să menţină acest trend ascendent. Trebuie să avem grijă, Dinamo a avut acum 2 etape acelaşi efect al unei aparente treziri, au legat 2 victorii consecutive pentru ca, mai apoi,  să nu le mai reuşească nimic. Zic însă că siguranţa din acest meci este un bun care nu trebuie risipit, că dacă vom trata meciul cu Dinamo la victorie, profitând şi de situaţia lor de acum, disperată, putem să reuşim o victorie care să ne apropie campionatul. Dincolo de aparenţe, CFR-ul are forţa de a câştiga un astfel de meci, trebuie doar să existe şi luciditatea necesară. Sper să existe câteva zile de linişte, de seriozitate, fără declaraţii triumfaliste şi ca, de acum, după fiecare meci din cele 5 rămase, să fim cu Unu Mai aproape de titlu. Trebuie!

Autor: Albusibiu