3 puncte de aur și un morman de morcovi

Un meci de importanță majoră. Un meci decisiv. O finală. Da’ o finală grea. Fiecare etapă care trece ne apropie de titlu. Fiecare meci câștigat activează principiul vaselor comunicante: plumbul din ghetele frânarilor se mută  în ghetele urmăritorilor. Psihologic le-am dat de lucru încă din această etapă. Nu e același lucru să știi că ai de remontat 3 puncte sau 6 puncte. Victoria de aseară e una mare, cum mari vor fi cele care urmează. Mai are rost oare să vorbim de presiunea care apasă asupra celor cinci? Mai are rost să ne întrebăm de ce Răzvănel ne povestește mereu că Rapidul nu are șanse la titlu? Povestea asta a lui Răzvănel, copie fidelă a poveștii lui Dan Petrescu din vremea Unirii, e un pic defectă. Dan Petrescu spunea „obiectivul nostru e un loc de cupe”, acest n-avem sanse pare un semn că plagiatorul nu poate depăși modelul. Auzindu-l mereu repetat parcă văd adormind de-a valma și adversari și giuleșteni. Da, cred că în mentalul jucătorilor rapidiști face tumbe „îndemnul”: „n-avem șanse”. Și mai cred că tocmai aceste cuvinte i-au scos din luptă.

Pentru fiecare urmăritoare am făcut meciurile din această etapă decisive. I-am făcut pe toți să joace meciurile pe cartea totul sau nimic. Asta pentru că dacă cu 5 etape înainte de final rămâi la 5-6 puncte în spatele liderului, practic ieși din joc. Victoria a făcut să depindem doar de noi, iar toți ceilalți să depindă de noi.  N-am câștigat campionatul, dar am făcut un pas important. Vasluiul, spre exemplu, dacă câștigă tot până la final, iar noi piedem 2 jocuri din 5, rămâne în spatele nostru; cum le-am fi putut da mai mult „moral”? Cu meciul ăsta, Steaua, de exemplu, e încurcată de 2 ori. O dată pentru că ne suflă-n ceafă de departe tare, 8 puncte, abia dacă mai simțim o boare, a doua oară pentru că Brașovul nu-și permite să le cedeze puncte, deci va juca cu ardoare maximă.

În jocul cu Brașovul, cârcotașii spun: „am jucat prost”, „n-am jucat nimic”, sau „Andone e Costa ll”. Nimic nu e adevărat. În prima repriză, sarcina principală a fost să ne măcinăm morcovul, să-l dominăm, să ne vindecăm de trauma ultimelor înfrângeri acasă, să nu luăm gol. Era esențial să nu luăm gol. Andone a știut asta și cred că tactic nici nu a vrut mai mult de la prima repriză. Era normal ca după 45 de minute fără pericole pentru Beto să apară un pic de curaj printre vișinii. Curajul a venit, cu el și golul (aproape toate golurile presupun greșeli mai mici sau mai mari ale adversarului) și alte câteva ocazii. A venit un 11m. Unii spun că intervenția lui Hadnagy a fost inexplicabilă, poate, dar, zic eu, a fost una care a mai dat o șansă echipei sale, o șansă valorificată de reflexul lui Felgueiras. Fară henț scorul ar fi fost 2-0. Centrarea se potrivea perfect cu fruntea lui Maftei venit lansat, erau doar 5-6 metri, lovitura de cap nu cred că putea fi parată. Fără henț ne-ar fi fost și mai ușor acest meci la care putem spune răspicat că n-am fost devastați de emoții, că n-am stat cu sufletul la gură. Jucătorii noștri au câștigat nu numai meciul ci și războiul cu propria frică și, mai ales, războiul cu proprii nervi. Au fost acele fanioane imaginare, le-au tratat fără proteste, fără excese de frustrare. Au reușit chiar dacă nu era ușor, după ce în ultimele etape arbitrii greșesc flagrant împotriva noastră, după ce avem parte de arbitraje evident ostile. Au reușit să nu răspundă provocărilor nici după coatele la Panin și Ronny, poate doar Vranjes să fi devenit mai aprig. Au reușit să scape și de cartonașe, Ronny și Hora aproape că nu se pun. Brazilianul pentru că mereu, impetuozitatea și entuziasmul cu care intră în teren pe parcurs îi joacă feste. La Hora ar fi fost prea mult 2 meciuri la rând fără niciun gest infantil.

E adevărat jocul a fost mediocru, fără strălucire, dar a fost unul de obiectiv, o finală se joacă la câștig. Pe lângă asta înt-un joc ca o finală presiunea este dominantă, presiunea îți împâclește mintea și-ți leagă picioarele. Pentru ai noștri presiunea a fost dublată de cea generată de rezultatele din precedentele întâlniri. Încă s-au văzut reminiscențe de la egalul cu Sportul, o retragere reflex în apărare, Andone a intervenit de două ori în direcția asta, o dată prin introducerea lui Godemeche, a doua oară ieșind la marginea terenului cu gesturi elocvente.  În consecință vișinii noștri au împins  liniile și au ținut jocul departe de poartă. N-am jucat nici spectaculos, nici măcar plăcut ochiului, dar am învins teama, delăsarea, lipsa de mobilizare, individualismul, alte metehne proprii și, important, adversarul. Un meci care poate multora nu le-a plăcut, un meci prin care ne-am înmuiat și pricăjit morcovii, iar pe ai celorlalți i-am întărit si i-am mărit într-atât încât par veritabile țepe. Felicitări echipei, includ și colectivul tehnic și să așteptăm confirmarea acestui pas spre normalitate și maturitate în meciul cu Dinamo.