Traducerea aproximativă a unui interviu radio (1)


M-am gândit să vă distrag atenția de la captivantul, dar mediocrul nostru campionat cu traducerea unei părți dintr-un interviu radio, descoperit de mine mai mult sau mai puțin întâmplător pe youtube. Nivelul meu de engleză fiind unul mediu, vă avertizez că traducerea e, așa cum spun și în titlu, aproximativă, iar în anumite pasaje limbajul rezultat e de lemn. Corecturile, adăugirile și alte explicații sunt binevenite. Mie mi-a plăcut foarte mult subiectul și sper să fie la fel și pentru voi. Celor care vreți să ascultați direct de la sursă, aici aveți link-ul: http://www.youtube.com/watch?v=PVO05z6nO1Y .

Prima parte

Reporter (Rep.): – Bine ați venit la „Sean Gittings is puzzeled by…”. În această săptămână am vorbit cu Jonathan Wilson, corespondent pe Europa de Est pentru The Guardian, colaborator al revistei „4-4-2” și editor al „The Blizzard”, http://www.blizzard.co.uk. El este deasemeni autorul cărților: „În spatele cortinei”, „Anatomia Angliei” și „Piramida inversă”. A fost ultima dintre ele, „Istoria tacticilor în fotbal”, pe care am discutat-o cu el când ne-am întâlnit prima dată, întrebându-l din start de ce cartea s-a numit „Piramida inversă”.

Jonathan Wilson (J.W.): – Piramidă a fost cu adevărat primul sistem tactic care a câștigat un soi de universalitate și înainte de el au fost 1-2-7 și 1-1-8. Nu e în întregime cunoscut cu claritate cum jucau primele echipe, pentru că nici nu exista noțiunea de formație. Dar piramida – 2-3-5, 2 apărători, 3 mijlocași, 5 atacanți – acea formă de piramidă, dă startul în moda fotbalului englez la începutul anilor 1880. Aceasta a fost cu adevărat prima formație pe care toată lumea o juca și a devenit un fel de opțiune generală până în 1925, anul introduceri legii off-side-ului. Au mai fost variații, dar esențial 2-3-5 era văzută ca formația pe care vrei s-o joci, era calea cea mai dreaptă de a juca în primii 40-50 de ani ai vieții fotbalului. De atunci lucrurile s-au schimbat. Vreau să spun că nu s-a inversat total. Avem formula 5-3-2 care era destul de populară la un moment dat, acum probabil e 4-3-3, 4-2-3-1, dar cu siguranță ideea originară cu 5 atacanți, 2 apărători, ideea de a avea atâția înaintași a fost abandonată. Acum avem mai puțini atacanți și mai mulți apărători.

Rep.: – În debutul cărții tale amintești anecdote despre cineva spunând că formația nu contează, jucătorii sunt cei care decid și cred că pentru cei care nu urmăresc fotbalul atât de mult, poate ideea asta are o valabilitate relativă și poate genul cărții pe care ai scris-o le trezește scepticism. Evident, cartea ta e un răspuns cu adevărat impresionant la această temă. Ce le spui oamenilor care îți spun asta? Ți se spune asta des?

J.W.: – Da, oamenii fac asta și e adevărat că având jucători mai buni e mai plauzibil să câștigi decât dacă ai avea jucători slăbi, dar cred că ar fi deprimant dacă fotbalul ar fi doar despre cât de bun ești. N-ar trebui decât să aduni atributele jucătorilor și să spui: OK, atributele lor ajung la 500 față de cele 480 ale celorlalți, deci e clar că vor câștiga. Dar fotbalul nu e în realitate despre asta. Așadar, cred că motivul pentru care tacticile sunt atât de interesante pentru mine e că, împreună cu încă alți 3, 4 factori, determină bază din spatele abilității jucătorilor pentru câștigarea meciurilor. Cred că felul în care trebuie să privești e: o tactică bună nu e o tactică solidă care-ți câștigă meciul. E vorba despre procentaje. Astfel poți să spui: OK, echipa A are 80% șanse să câștige acest meci, sunt 10% șanse pentru un egal și 10% șanse pentru victoria echipei B. Dacă antrenorul echipei B reușește cumva să îmbunătățească acest procentaj până la 16%, atunci a făcut o treabă excelentă. Despre asta este vorba: procentaje finale, de la 55% la 60%, de la 45% la 40%.

Rep.: – Deasemeni ești clar pe acest subiect; când spui tactic, nu spui doar formație, ci mai mult stil. Ai putea explică mai mult ce vrei să spui prin asta?

J.W.: – Da, sunt două părți. Formațiile sunt jucătorii așezați pe teren: 4-4-2, 4-3-3… și asta e baza. Dar două 4-4-2 pot fi foarte diferite. Poți juca 4-4-2 cu apărătorul lateral retras, cu o linie dreaptă de mijlocași, cu mijlocașul ofensiv jucând în adâncime, iar atacanții sunt înalți ca profil și încerci să-i găsești cu mingi lungi sau poți să joci ca Milanul lui Arigo Sacchi, unde cei patru apărători au o linie foarte sus încercând să-și prindă adversarul în offside, nu există spații între cei din spate și cei 4-2 din față. Sacchi spunea că 25 de metri ar fi ideal, totul fiind bazat pe pase scurte. Sunt două elemente: cum aliniezi jucătorii pe teren și ce le ceri să facă în acest sistem.

Rep.: – Și încă un lucru care apare în cartea ta. E o atenție acordată distincției între fotbalul estetic și fotbalul îndreptat spre rezultate. Mă întreb dacă ai putea să dai niște exemple și să vorbești de conflictul dintre ele.

J.W.: – Dacă privești fotbalul pentru rezultat… Argentina e un exemplu excelent pentru asta pentru că pare c-a avut întotdeauna o abilitate și dorință de a teoretiza despre orice în fotbal. Dacă te uiți la fotbalul argentinian când a început să-și dezvolte propriul stil… În Argentina, fotbalul a fost adus de britanici, așa cum a fost introdus în majoritatea țărilor, și unde multe echipe erau compuse din expați în care intrau și localnici, care s-au stabilit începând cu prima decadă a secolului 20. Dar stilul argentinian a apărut în anii ’20 când au avut mult succes la Jocurile Olimpice. Apoi în anii ’40 avem începutul perioadei cunoscute sub numele de „La nuestra”, însemnând – a noastră – stilul nostru, în mod precizat opus celui al „the gringos”(străinii). Și în acest stil totul era despre abilități tehnice, dribling, gambeta (driblingul în slalom) pentru care Maradona era faimos. Acesta e încă văzut ca maximul a ceea ce se poate realiză în fotbal în Argentina.  Și deci a existat această perioadă de creștere în fotbalul argentinian din anii ’40, „La nuestra”, pe care o găseai peste tot. Exista acoperire radio cu sute de mii de ascultători, zeci de mii de oameni mergând să vadă meciurile. Era o afacere uriașă, fiind un fenomen care capta atenția întregii societăți. În felul acesta, stilul respectiv de a juca a devenit o matrice (origine a tot ce a urmat) și într-adevăr au urmat această cale până în anii ’50. Există o perioadă de 18 luni între 1936-1937 în care n-au existat egalități de 0-0 în prima divizie argentiniană. Totul era pentru atac și goluri. În toată această perioadă a sfârșitului anilor ’40 a dezvoltării Argentinei, n-au întâlnit pe nimeni din afară. Deci au avut succes în anii ’20 și începutul anilor ’30 în fața Europei și a Braziliei când au fost foarte competitivi. Așadar încă mai credeau că sunt la un nivel mai bun decât al restului lumii și, în plus, fotbalul arăta foarte frumos. Deci au presupus că și restul lumii joacă ceva asemănător. Dar restul lumii a trecut la un nivel superior în mod radical. Au mers la Cupa Mondială din 1958.  Câștigaseră Cupă Americii din ’57 și pierduseră câțiva jucători în Italia, asta fiind o problemă consistentă pentru ei. Unii au plecat în Italia pentru a juca profesionist, pentru că erau mai mulți bani acolo și și-au luat cetățenia italiană. Deci da, și asta a fost o problemă pentru ei, dar deasemeni, din punct de vedere al stilului, au arătat limpede o scădere la Cupă Mondială din ’58. Au pierdut 6-1 cu Cehoslovacia și aceea a fost o înfrângere de cotitură pentru ei, făcându-i să înțeleagă că jucând doar spectaculos nu e suficient. Trebuie să câștigăm! Și această afirmație era mână în mână cu dictatura militară din Argentina, când pragmatismul domina întreagă viață în esență; faptul că trebuie să fii dur. Și deci, ceea ce se observă spre sfârșitul anilor ’60 sunt echipe precum Estudiantes, jucând ceea ce numim anti-fotbal, cu tackling-uri foarte dure. Nu mai era vorba despre dribling-uri, despre frumusețe, era vorba despre victorie. Și sunt câteva lucruri cu care Estudiantes a ieșit în față: bătăile. Existau zvonuri despre jucători cărora le era frică să intre pe teren împotriva lor, pretinzând că poartă ace la ei pentru a-și înțepa adversarii când îi marchează.  Există întâmplarea cu Carlos Bilardo care a devenit reprezentantul acestui stil de fotbal și care avea o viață dublă, fiind ginecolog calificat. Și pentru că era ginecolog, avea acces la informații despre soțiile jucătorilor pe care, probabil, nu ar fi trebuit să le aibă. Și există o istorie cu Umberto Frimo?, marele apărător central al anilor ’60. Cred că cineva a spus că singurul său cartonaș roșu l-a luat pentru că Bilardo a venit spre el și a început să-i șoptească la ureche despre un chist pe care soția sa a trebuit să-l îndepărteze dintr-o anumită zonă intimă, fapt care, în mod evident, a încins spiritele. Așadar, o echipă nesuferită.

Rep.: – Mă amuză toate întâmplările acestea despre trucurile argentinienilor cu insulte și  faulturi.

J.W.: – Da, a fost o completă inversare a stilului „La nuestra”. Și, desigur, avem apoi anii ’70, care sunt foarte interesanți, pentru că ai o evidentă revoluție față de Estudiantes, care au pierdut în fața Milanului o Cupă Intercontinentală. Trei jucători au fost băgați la închisoare pentru presupusa rușine adusă națiunii din acel meci, când un jucător al Milanului a ajuns cu un maxilar rupt. Deci, există această revoluție împotrivă acestui stil al ultra pragmatismului și, apoi, îl avem pe domnul Luis Menotti venind și jucând acest minunat fotbal cu care a luat titlul din ’73. În anul următor Argentina a fost din nou făcută de rușine de olandezi.  Au fost absolut depășiți de olandezi, care i-au învins cu 4-0, umilindu-i cu adevărat. Astfel, avem o nouă versiune. Stai puțin! Fotbalul pragmatic nu aduce rezultate și mai sunt și alte stiluri. Apoi în 1978, fotbalul se întoarce la putere. Îl avem pe Menotti practicând acest fotbal atractiv, din nou, fără să există tensiune între Menottism și Bilardism, între fotbalul estetic și cel îndreptat spre rezultat. E ceea ce încă există în fotbalul argentinian din zilele noastre. În mod evident e un spectru, și nu doi poli. La Menotti nu era totul despre frumusețe, ci și despre a câștiga deasemeni. Pe ansamblu, în afară de Cupa Mondială, a câștigat foarte, foarte puțin. În timp ce Bilardo, ca număr de trofee, e de departe cel mai de succes, Menotti e de departe cel mai popular. Se pun astfel tot felul de întrebări, despre tot felul de lucruri. Ce e mai important: să ai succes sau să trăiești bine? Vorbind cu Sacchi despre asta… Sacchi care are acum cât?… 66 de ani pe 1 aprilie, fiind în mare măsură retras din fotbal, sănătatea lui nestând prea grozav, așa că este capabil să privească înapoi cu o oarecare detașare. Am fost la reședința sa din Nordul Italiei și în sala de gimnastică are replici,  pe o etajeră, ale celor două Cupe ale Campionilor pe care le-a câștigat cu Milan. Mi le-a arătat și mi-a spus: – Ceea ce contează pentru mine mai mult decât cupele astea e faptul că atunci când lumea fotbalului la sfârșitul sec. XX a votat care este cea mai bună echipă a acestui secol, echipă mea a ieșit a patra. A spus că, pentru el, faptul că va fi ținut minte cu drag valorează mai mult decât orice. Gândiți-vă cu câtă plăcere ne amintim de echipă Olandei a anilor ’70, care n-a câștigat nimic, de Ungaria începutului anilor ’50, Brazilia începutului anilor ’80. Deci, ce ai preferă? Să obții medalia Cupei Campionilor sau să fii Brazilia care va rămâne în memorie ca o echipă minunată?

Rep.: – Mă întreb dacă am putea face un pas înapoi la 2-3-5 și să discutăm despre cum a devenit acest sistem ceea ce numeai „W-M”. Ce a determinat această devenire?

J.W.: – Cred că punctul cheie a fost schimbarea legii offside-ului din 1927. Sistemul 2-3-5 nu era absolut universal, oamenii nici nu stăteau să se gândească prea mult la asta. Îl avem pe Chapman când merge la Northampton, care e nerăbdător să experimenteze contraatacul. Dar, în mare măsură, e vorba despre clasă, despre schimbările care se întâmplă în lume la începutul anilor ’20. Legea offside-ului fiind evident trăgaciul, echipele încep să-și perfecționeze capcana offside-ului, începând din 1927 și până în prezent. În acele zile aveai trei jucători defensivi, față de doi, cât fuseseră înainte. Asta făcea destul de ușor pentru o echipă să facă pasul în față și să joace în acest mod. New Castle au devenit faimoși adaptându-se în acest fel. A existat o scădere radicală a numărului de goluri în anii ’20 și Asociația de Fotbal era destul de îngrijorată pentru că și numărul spectatorilor era în scădere. Fotbalul devenise destul de trist. Așa că au experimentat cu diferite formule de schimbare a legii offside-lui, încercând să oprească oamenii de a intra în capcana acestuia. Deci, să vedem! În 1925-26 în primul sezon sub noua lege, era haos. În primele meciuri au fost scoruri cu adevărat ciudate: 4-0, 5-0 peste tot și nu neapărat aceeași echipă câștigând mereu. Ca rezultat direct s-a dezvoltat mijlocașul central, un nou tip de mijlocaș central, de fapt. Cel ce era înainte mijlocașul central dintr-o linie de trei, a fost retras să-l marcheze pe atacantul central (advers). În felul acesta aveai trei apărători, doi mijlocași-aripi, jucând relativ în adâncime și cinci atacanți. Problema era că sistemul acesta nu lasă prea mulți jucători la mijloc. Așa că doi atacanți interiori (centrali) au fost retrași. Rezultă efectiv un 3-2-2-3, care a devenit cunoscut ca sistemul „W-M”. A luat ceva timp această dezvoltare la sfârșitul anilor ’20. Exista, cu siguranță, în 1930 când Arsenalul lui Chapman, bravii pionieri ai lui „W-M” au câștigat F.A. Cup. Cu siguranță ei foloseau în acel moment acest sistem…

0 comments

  1. Fain! Felicitari! Am citit mai de mult cat de dur a jucat echipa Argentinei la CM ’66 din Anglia. Zice-se ca au semanat teroare🙂 Alf Ramsey i-a numit dupa meci “animals”🙂 Citind inteviul mi-am adus aminte de meciul Italia – Romania 0 – 0 din decembrie 1982. Jucatorii nostri au comis cate un fault tactic in fiecare minut (exagerez, poate :)). Intr-un interviu, in presa maghiara din Romania, Boloni povestea cum i-a pregatit Lucescu, care jucator cand, unde si de cate ori, pe cine sa faulteze, fiind constient ca nu exista alta varianta pentru un rezultat pozitiv. Cam de la meciul acela a fost etichetata nationala, cativa ani buni, drept una dintre cele mai dure din lume, practicanta a antifotbalului

    Apreciază

    • Bine ca „argentinienii” lui Lucescu din ’82 s-au transformat mai tarziu in brazilienii Europei din anii ’90 si-au inlocuit eticheta cu una mai onorabila.

      Apreciază

  2. Cica la antrenamentul celor de la Estudiantes se prezinta un jucator nou-transferat. Antrenorul ii explica de la inceput: vezi ca la noi tactica e ca mingea poa’ sa treaca, adversarul niciodata. Ai inteles? Bun, sa incepem cu un joc scoala. Baieti, unde-i mingea? Dati-o naibii, n-o mai cautati, incepeti meciul.

    Apreciază

  3. Mulțumim, bogdan, pentru efort! / Nu m-ar surprinde dacă la englezi se făceau schimbări de sistem în funcție de gradul de uzură al gazonului. Când se tocea iarba pe extreme, probabil aglomerau centrul terenului…🙂

    Apreciază

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s