Tribuna cu cel mai bun optimism?

Prieteni, v-am citit toate comentariile și am observat că s-au format două tabere mari și late: tabăra optimiștilor și cea a pesimiștilor. Există și câțiva navetiști, dar taberele sunt aceleași. Să fiu bine înțeles: cele două tabere nu sunt antagoniste, iar dialogul nu este războinic. În discuții se folosesc argumente sau simple speranțe, dar nu flegme. Iar asta e bine, e foarte bine.

Eu, care sunt ceva mai laș, mai egoist, prefer să nu-mi amăgesc pesimismul. Mi-am cocoloșit pesimismul de prea multă vreme, am prins drag de el, așa că n-o să renunț la „Pesi” odată cu primul punct smuls de Andone penultimei clasate. Mai bine rămân pesimist până la victoria finală, că poate trec mai ușor peste un eventual eșec. Dar ce eșec! Ar fi cel mai mare eșec al CFR-ului de la primul campionat câștigat încoace, cred că vă e clar. Să miroși parfumul trofeului și apoi să vină din spate, de unde vor să te facă, toți dușmanii și să-ți dea peste mână, nu-i ușor de suportat. În caz de eșec, Paszkany pierde destul – vreo 10 milioane? Pedeapsa financiară e suficient de mare ca să mai stăm să cuantificăm și pierderea de imagine a priceputului în fotbal. Dacă n-o să fie Vasluiul cel mai înfipt (și matematic e mai greu), titlul se poate întoarce în Capitală, acolo unde ne conving toți mass-medioșii că-i este locul.

Suporterii ceferiști se vor simți probabil precum m-am simțit eu după ce ne-a eliminat Suedia, în 1994. Kennet Andersson. Blestematul ăla suedez de un metru noăuștrei, mai mic cu 5 luni decât mine. Thomas Ravelli. Portarul cu rânjet fermecător, pe care-ți venea să-l strângi de gât prin televizor. Atunci șocul a fost brusc. Un balet aerian inegal în careul nostru prunean, urmat de câteva injecții letale de la 11 metri. Două zile n-am vorbit cu nimeni și nimeni n-a vorbit cu mine. Toată țara era un pachet de fantome. România avea președinte, iar Suedia era stat monarhist, dar asta chiar nu are vreo importanță, deși atunci încercam să găsesc și cea mai mică explicație. Acum șocul poate veni cu încetinitorul – lung și dureros. De fapt, nu va fi chiar un șoc, ci mai degrabă o moarte lentă, în chinuri. Și la final (etapa 28, 31, 34?) o să ne râdă toți în nas. Greu de suportat. Al naibii de greu…

Pesimiștii se vor (ne vom) regăsi mai ușor după un astfel de eșec. Eu, cel dintâi dintre ei. O să fim ocupați să vă zicem că „v-am zis noi!”. O să vorbim de Renan, de Weldon, de Costa vs. Andone sau Costa și Andone în aceeași găleată. Apoi o să dăm sfaturi, convinși că în sfârșit cineva ne va asculta. Ce păuni vom fi! Dar vom sfârși ca întotdeauna: împăunați și ignorați. Strategia nu se face pentru noi, iar noi nu vrem să ne adaptăm strategiei.

Optimiștii își vor reveni mai greu, iar inconștienții niciodată. Mulți dintre ei își vor băga picioarele și dintre-picioarele în el fotbal. Pentru unii, nu există CFR fără Champions League, deși nu vor recunoaște asta nici măcar injectați cu scopolamină. Competiția internă e doar etapa obligatorie pentru competiția europeană. Faza pe țară. De 5 ani încoace, în Gruia se joacă cu morcovul, spectacolul e sacrificat în detrimentul performanței. Greu mai vezi un meci în care echipa să semene cu cea din perioada romantică a CFR-ului lui Paszkany, când visele nu deveniseră încă realitate. Nici stadionul nu mai e plin, ca altădată. Ba că meciul e vineri, ba că e luni, ba că e pus exact în week-end – scuze sunt destule, iar neveste cu sucitoare pe toate etajele. De fapt și de drept, jocurile pentru cele 3 puncte se văd foarte bine și la televizor. Televizorul e însă nociv, pot să vă garantez asta. Se știe foarte bine că televiziunea omoară fotbalul. O zic și cei cu tribunele pline, meci de meci, nu doar noi, românii, cei cu multe tribune degeaba. Mai mult, dacă televiziunea omoară fotbalul și protejează oieritul, reluările TV omoară CFR-ul, din toate unghiurile. Un meci prost al CFR-ului, văzut la TV, te umple de nervi mai ceva decât inscripțiile cu „Aici nu se ia mită”. Simplificat: CFR, nefăcând meciuri bune, te umple de nervi. Și de disperare.

Revin la optimiști. Ei vor suferi puternic, dar nu pe viață. Optimistul are un aparat de protecție și regenerare foarte dezvoltat, pe care l-aș invidia cu plăcere dacă nu mi-ar fi mai comod să fiu pesimist. „Lasă că o învățat Arpi din greșeli și de acum o să știe ce are de făcut!”. Și o să vină următorul campionat, în care se va aștepta din nou spectacol și, dacă nu se poate spectacol, măcar încă 1-2-3 trofee. Optimiștii își vor reveni, că nu degeaba-s optimiști.

Există și scenariul SF, cu CFR = campioană, pe care nu-l putem ignora, oricât de pesimiști am fi, pentru că este realizabil matematic! Noi, pesimiștii, cei pregătiți pentru gestionarea eșecului, nu a succesului, ne vom bucura scrâșnit-moderat, cu pumnul optimiștilor în gură („V-am zis noi? CFR, ale! CFR, ale!”). Da’ optimiștii-s băieți buni, ne vor primi și pe noi în Champions League. Totul va fi cum va trebui să fie, iar niciun ceferist n-o să mai fie vreodată trist, că va lipsi obiectul tristeții. Coloana CFR-ului modern, alcătuită din vertebrele ei, trofeele, va fi din nou dreaptă, chiar dacă un pic cam țeapănă. The end.

***

Acest text nu este o fabulă, deci nu are morală.

<a href=”http://polldaddy.com/poll/6141893/”>În ce tabără vă situați?</a>