Începutul e mai greu, restul vine de la sine


Totul a început în 2004, primul sezon de Liga 1 în era modernă a CFR-ului, la meciul acela nebun în care Anca se distra cu apărarea lui Dinamo… Mă uitam la televizor, acasă, în Mănăștur. Nu îmi venea să cred ce văd, și mă gândeam: eu de ce nu sunt pe stadion?

Fost jucător de fotbal pe vremea junioratului, urmăream Liga 1 doar pe teletext și prin ziare, fără să am însă vreo favorită certă. Mă uitam rar la meciuri, doar la unele derby-uri sau finale de Cupa României. Nu prea aveam de cine să mă atașez în acea periodă; cele două echipe importante ale Clujului erau în divizile inferioare, miticii dominau tot, iar eu am fost educat să nu țin cu echipe comuniste. Campionat slab, pierdere de vreme.

În momentul în care CFR-ul a promovat, am fost bucuros fiindcă o echipă din orașul meu a ajuns sus, dar speranțe nu prea aveam, având în vedere faptul că în ultimul meci jucat împotriva grupei ’84 a clubului CFR, în 2002, i-am bătut în Gruia cu 9-0. Pe stadion n-am fost niciodată ca spectator, doar pe teren, ca jucător. Nici nu mă prea bătea gândul să mă duc vreodată.

Așadar, a început sezonul 2004-2005, urmăream rezultatele ca de obicei, dar asta numai până la meciul cu Dinamo. M-a sunat un prieten la pauză, să ma întrebe dacă mă uit la meci… Normal că nu mă uitam. Din curiozitate, am pornit televizorul, m-am uitat la repriza a doua, și am rămas cu gura căscată. O echipă clujeană care a bătut o echipă bucureșteană, un public fantastic, la câțiva kilometri de casă, chiar și fotbal de o calitate rezonabilă, iar eu mă uit de pe canapea?… Nu era ceva normal. Atunci am simțit că TREBUIE să mă duc să văd un meci pe viu.

Următoarea etapă era cu Sportul Studențesc. Tatăl meu mi-a spus că i-a făcut cineva rost de bilete și va merge la meci. M-am certat cu el – pe mine de ce nu m-a întrebat, de ce nu m-a chemat la meci? – și a fost nevoit să ceară și pentru mine un bilet. M-am dus să văd un meci de Liga 1. Țineam cu echipa din Cluj, normal, dar aici s-a terminat atașamentul. Nu tu emoție, strigăte, nervi… Meciul a fost ciudat, slab calitativ, cu multe faulturi, puțină tehnică, nu era ce mă așteptasem. În drum spre casă mă gândeam că n-a prea meritat să-mi pierd timpul, mai bine mergeam să joc un fotbal cu prietenii.

Peste aproximativ trei săptămâni, mă întreabă tatăl meu dacă doresc să cumpere bilete la meciul cu Steaua, fiindca știa că n-am rămas impresionat data trecută. Steaua. Hmmm… să mergem! Da, întradevăr, m-a atras numele echipei bucureștene, ca pe mulți alții. Fiind mezinul grupului și ceilalți având experiența meciului cu Dinamo, am fost trimis cu 3 ore înainte să țin locuri bune în Tribuna A (de unde turnicheți și locuri numerotate pe atunci?…). Când am ajuns, vreo 200 de persoane așteptau deja în fața porților. Stăteam și mă minunam. Am intrat printre primii, fugeam să ocup locuri cât mai bune, când un băiat de la KVSC m-a oprit și mi-a dat un fular jumi-juma, CFR-Steaua, primul meu fular CFR-ist!!! La acel meci lucrurile s-au schimbat: știam și cu cine țin, și cu cine nu țin, cu adevărat! Adrenalina clocotea în vene, stomacul mi se strângea la fiecare atac, trebuia să mă descarc… Am început să încurajez, împreună cu restul publicului, echipa gazdă, apoi s-au auzit și primele înjurături la adresa arbitrului. Au venit și golurile Stelei – din păcate spre bucuria multora din tribună! – iar atunci am știut: locul meu e aici. E aici, să încurajez această echipă! O echipă altfel, cu conducători altfel, cu altfel de suporteri, o echipă care să mă reprezinte, o echipă cu care să țin în sfârșit cu tot sufletul.

Din următorul sezon am devenit abonat, iar Tribuna A a ajuns să fie a doua mea casă. Nu cred că am lipsit de la mai mult de 5 meciuri de atunci. Ce plăcut e să ajungi la stadion, să te așezi pe scaunul tău, între prieteni și necunoscuți (care au devenit cunoscuți de-a lungul ultimului deceniu). Fac parte din marea familie CFR. Poate e un clișeu, dar eu așa simt. Cum aș putea altfel? Să ajungi pe AXA Arena (Praga) sau Allianz Arena, la Piatra Neamț sau Târgu-Jiu și să te întâlnești cu foști colegi de liceu, pe care nu i-ai văzut de la absolvire, prieteni împrăștiați prin țară sau prin toată Europa, toți cu fularul vișiniu la gât – o bucurie de neimaginat.

Anii au trecut, iubirea față de echipa mea a crescut și crește în continuare, ura și invidia din mass-media m-au călit și motivat, oriunde și oricine mă întreabă, doar asta va auzi de la mine: MÂNDRU CĂ AM DEVENIT, SUNT ȘI VOI FI CFR-IST!!!

Tibi

*************************************************************

Mulțumim, Tibi!

Alte imagini de la acel meci de neuitat, CFR – Dinamo 4-2:


0 comments

  1. Cred ca ai facut alegerea cea mai corecta!🙂 7 trofee in 7 ani, de cand ai fost la primul meci in Gruia, cred ca ti-au confirmat alegerea facuta. Si, zic eu, vine si-al 8-lea acum…

    Apreciază

    • 🙂 Am șters comentariul, că nu-și mai avea rostul. Sper că nu te superi. E foarte interesantă povestea lui Tibi și sunt sigur că sunt foarte mulți din generația nouă de CFR-iști care au simțit aceeași ”pălitură” în Gruia.

      Apreciază

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s