Diferit de zero

Deoarece sunt unul dintre cei care au trecut de la stadiul de admirație neînfrânată adresată conducerii CFR la accese sporadice de critică, trebuia să scriu aceste rânduri, poate cam târziu, dar mai devreme decât niciodată. Trebuia să-mi iau inima în dinți, să caut cuvintele potrivite, să-mi rog muza să-mi insufle inspirația de a fi suficient de coerent, suficient de limpede, fără îndoială de ceferist, chiar dacă n-o să reușească să-mi cenzureze din prea multele întrebări retorice. Sunt gânduri care mă macină, nu-mi dau pace, se ascund o perioadă undeva în spatele creierului, apoi năvălesc iar în prim-plan, când ceva sau cineva le zgândăre.

Întâmplător, apariția Tribunei CFR coincide cu aniversarea a 10 ani de fotbal capitalist la clubul din Gruia. Acum 10 ani, Frâna de care povestea Chefere aici începea să sufere un proces masiv de transformare, care avea să se întindă până în zilele noastre și va continua nedefinit în timpul viitor. Am folosit termenul de „fotbal capitalist”, pentru că în Gruia a vorbit în primul rând banul și nu lipit pe fruntea unor maneliști, ci băgat în infrastructură și transferuri de jucători. În societatea capitalistă multilateral afectată, era greu de crezut că echipele (chiar și cele cu tradiție) vor putea supraviețui fără „omul/oamenii cu banul”. Sunt și cazuri când echipele au supraviețuit datorită celui cu pluralul de la ban, pentru ca apoi să fie gâtuite datorită aceluiași salvator. Nu există o știință exactă care să ne demonstreze fără dubii că CFR era acum doar istorie fără infuzia inițială de capital a lui Arpad Paszkany, dar e cert că există mii de suporteri ai CFR-ului care n-ar fi cumpărat și purtat materialele promoționale ale clubului, n-ar fi ascultat diferitele variante de imn, n-ar fi urmat drumul Gruii, n-ar fi simțit alb și vișiniu (chiar, care e motivul pentru care s-a pierdut violetul?), dacă Paszkany nu semna cecurile! Mii de fani aduși aproape de feroviari de către Paszkany, Mureșan, Anca, Trică, Culio… Mii de fani ai CFR-ului modern – căruia cârcotașii i-au spus FC Arpi – au invadat tribunele, au năvălit peste suporterii reumatici ai Frânei, formând astfel o nouă familie. Chefere e unul dintre reumaticii (termen folosit cu drag) mai în putere. În finalul articolului său, Che îl așteaptă pe finanțatorul clujean să mai lase loja de unde teleghidează jucăria și să coboare pe aceeași bancă, pe banca comună a Frânei. „Să fim compleţi, nu de alta”.

„Gerovitalul” CFR-ului e sincer, nu se ascunde după perdele de fum. N-a fost frânar când a preluat CFR-ul. O spune fără echivoc și trebuie să-i apreciem sinceritatea: „Eu eram doar un iubitor al fotbalului”. Este Arpad Paszkany acum, după 10 ani, frânar? Se simte frânar? Sau e măcar angajat pe drumul de a deveni frânar? Iar dacă nu este, musai trebuie să fie frânar, nu poate rămâne doar simplu… cel mai important ceferist? Poți cu adevărat să te îndrăgostești de o proprietate? Un șef mai poate să se îndrăgostească de secretară, no big deal, dar e posibil să ajungi să-ți îndrăgești o jucărie? E imposibil să te trezești într-o dimineață căutând cu emoție să vezi ce mai zic suporterii ceferiști anonimi, nu ce mai împroașcă dușmanii făcuți în ultimul deceniu ca într-o ciupercărie? Oare trebuie să acceptăm o dată pentru totdeauna ideea că numai ce faci contează, numai pe ce dai banii, raportul bani/loc în clasament, nu și ceea ce simți? CFR poate rămâne o afacere reușită, nu-i obligatoriu să fie și o afacere sentimentală?

Știu că părerile sunt împărțite. Am ochi să citesc, urechi să aud, stomac să diger sau nu. Pentru unii primează performanța (cea care – în fotbal – a cam ocolit pe centuri imaginare municipiul nostru până în anul de grație 2008), datul altora peste nas cu încă un trofeu, participarea la marele răsfăț fotbalistic din Europa (cu deplasarea plătită și meniul gratis, dacă se poate). Pentru alții (o mână de hippioți al căror păr nu contează cât de lung este) e suficient sentimentul, trăirea, atmosfera, bucuria de a sta umăr la umăr cu alt frânar, plăcerea pură de a exista și de a urma gâfâind fascinantul urcuș spre arena din Gruia.

Deși nu sunt cel mai mare ceferist în viață, d-apoi cel mai veritabil frânar, recunosc că m-a atins o declarație de acum câteva luni a finanțatorului CFR, mai ales prin nociva naturalețe cu care a fost făcută. Întrebat ce a găsit la CFR când a preluat echipa, Arpad Paszkany a dat un răspuns care mi-a dezacordat una dintre ultimele corzi sensibile: „Era un zero mare, din care a trebuit să construim un club de fotbal şi o echipă de succes”. De prea multe ori, declarațiile citite lasă loc de interpretări referitoare la fidelitatea redării, prin comparație cu declarațiile auzite. Din considerente care țin de lumea fascinantă a ziaristicii, aceeași declarație poate să apară transcrisă diferit în articolele publicate față de original. Mi-am pus această întrebare atunci, la cald, și azi am avut confirmarea. Într-un interviu foarte proaspăt, omul adulat de mulți și invidiat de foarte mulți, a repetat aceeași idee, într-o formulare ușor diferită: „Am găsit un zero mare, dacă se poate spune aşa, ba chiar ceva cu minus în faţă. De regulă, dacă construieşti ceva pe un teren viran, ai costuri mai reduse faţă de situaţia în care demolezi ceva şi apoi construieşti”.

Frâna lui Che era un mare zero acum 10 ani? Zestrea spirituală, patrimoniul de amintiri al unei echipe onorabile, incluse într-un zero, oricât de mare ar fi el, nu înseamnă nimic, nada! Cei 200 suporteri încăpățânați ai CFR-ului, netrecuți în gestiune, dar găsiți lipiți de băncile din Gruia, ce însemnau? Ce reprezenta numele doctorului Constantin Rădulescu în 2002? Dacă 2002 a reprezentat „momentul zero” (sau chiar „momentul minus”?), mă gândesc că, pentru unii, nici anul 1907 nu reprezintă mare lucru, dar dă bine la imagine, la public! Știu că dîpîdîvî financiar e convenabil să expui situația ca și cum ai fi luat ceva de la zero și ai făcut minuni, dar umoral nu e corect. Până și expresia plastică cu făcutul unui bici dintr-un material biodegradabil, bici care să și pocnească, e mai potrivită. Sunt total de acord cu minunile (100% datorate finanțatorului, co-finanțatorilor și conducerii), dar resping categoric acel zero. Nu zero, domnule Paszkany, nu zero! Cu siguranță vă aduceți aminte că la data nașterii persoanei dumneavoastră, când erați doar un simplu mucos, ca atâția alți mucoși ai patriei, încă departe de omul cu greutatea de cca. 100 milioane din ziua de azi, exista un club de fotbal clujean, fără performanțe năucitoare, fără trofee (poate chiar fără vitrină), fără mari pretenții, fără echipament gigea-pupii, dar cu un farmec aparte și mult mai cunoscut în epocă decât persoana domniei voastre.

Zero… înseamnă că Frâna n-a existat. Iar ăsta e un neadevăr gogonat, nu-i așa? CFR Cluj nu e doar o afacere, nu-i doar un cartier cu boxe de locuit ridicat pe un teren viran, unde nu existau utilități, ce să mai vorbim de fundație. Mai mult decât noua tribună ridicată, contează cei care o populează. Mai mult decât cele 3 puncte din clasament la victorie, contează cei din teren și cei din tribună care se aplaudă unii pe ceilalți la finalul meciului. Mai mult decât trofeul care strălucește în vitrină, contează lacrimile de bucurie ale copiilor în fața cărora a fost câștigat. În cuget și-n simțiri, CFR Cluj nu e FC Arpi. Chiar dacă a ajuns un muribund întins pe catafalc, CFR Cluj mai avea încă o suflare de dat. Și chiar fără acea suflare, CFR tot ar fi fost un cadavru cu palmares. Trecutul, tradiția, palmaresul, oamenii trecuți prin iarbă = diferit de 0. De la zero se putea construi doar un FC Arpi de succes, de mare succes.

Nu-i nimic, domnule Paszkany, dacă deocamdată nu iubiți Frâna frânarilor. Poate o să vă uitați într-o zi portmoneul cu mastercarduri acasă și o să veniți la meci ca un simplu fiu de mecanic de locomotivă. Și, în pofida faptului că sunteți un cerebral care-și respectă cerebralitatea, poate o să aveți surpriza că vă place. Și poate o să simțiți mândria că sunteți principalul răspunzător pentru frumoasa nebunie din jur. Și poate o să vă fulgere, timp de o fracțiune de secundă, o fracțiune din următorul gând: „Doamne, ce echipă am salvat! Doamne, ce fericire că am salvat CFR-ul!”. Atunci, poate vom fi compleți. Iar când vom fi compleți, nu ne vom mai arunca praf în ochi și nici nu ne vom mai scoate ochii. Se va închide cercul. Un cerc în cercul Carpaților. Totul se va desfășura natural, ca într-o familie. Pentru că într-o familie adevărată nu se investesc numai bani, ci foarte multă dragoste și încredere. Profitul e dincolo de profit.

Acum, după ce m-am lungit ca naiba, iar muza lașă s-a zgâit tâmp la mine și m-a lăsat pradă retoricii, e cazul să ne potolim pulsul. În definitiv, fotbalul e doar un joc, un „fenomen sportiv”, pe care doar nebunia din noi îl face să pară o viață. Important e ca noi, cei mărunți, să ne iubim CFR-ul, fără a veni cu bani de acasă ca să depunem garanție. E oare ceva de neiubit la CFR? Eu unul, nu cred. Să-i oferim măcar atâta iubire câtă mândrie ne oferă el. Mergem înainte, până la victoria finală, fie ea și înfrângere. Cât timp ne va ține accelerația inimii sau… Frâna.

Domnule Paszkany, știu că între timp ați devenit ceferist până în măduva oaselor, chiar dacă nu vă place să vă exteriorizați conținutul măduvei! Mai e doar un pas de făcut pe calea de a deveni frânar. Nu vă poate obliga nimeni, pe banii dumneavoastră, să comiteți acel pas. Eu vă doresc doar să ajungeți să iubiți CFR-ul ca și cum n-ar fi proprietatea lui Arpad Paszkany.