Zidul Plângerii

(cronică scrisă dintr-un exil bucureștean, parțial de pe telefon)

2 august 2010. CFR joacă acasă cu Victoria Brănești. Meciul e chinuit, nimic nu merge pentru campioana en-titre. Este 0-0, se scurge în zadar jumătate din a doua repriză, până când mingea ajunge, dintr-o respingere, cu boltă, pe voleul lui Mureșan. De la marginea careului mare, acesta testează viteza sunetului cu șutul său. Cernea  paralizat pe linia porții – nu apucă să schițeze niciun gest, deși mingea-i trece prin zona mâinilor. Revedeți și voi faza, eu mi-o aduc aminte vag, însă știu foarte bine forța șutului și faptul că nimeni n-a putut spune nimic malițios atunci.

Brănești atunci, Brăneț acum. Mureșan își așează mingea pentru tun și trage. Culoar perfect prin zid, pe centrul porții, portarul nu are reflex. Toată lumea urlă că a fost blat, că acel șut a fost antrenat la Buftea. Nu zău?!

Îmi aduc aminte când, în urmă cu câteva luni, Gabi Mureșan, în interviul “Fotbalul nu era pentru mine”, din Ziua de Cluj (cred că din 19 ianuarie 2012), răspundea astfel la întrebarea vizând lovitura liberă istorică a sa, din meciul Brazilia-România: “- La ce te-ai gândit înainte să tragi? Să dai tare, să prinzi vreun colț? – Am dat tare și am dat pe un colț. Dacă dai tare și nu te gândești să dai precis, mingea nu merge precis. Nu am dat din toată forța, dacă aș fi șutat din toată forța, aveam șanse 50% să prind poarta”. Așadar, vorbim sau nu despre un adevărat tun? Vorbim de o artă? Și eu, uneori, când trage Mureșan, mă gândesc cu groază să nu doboare vreun avion ce coboară peste Gruia la aterizare. Dar și când prinde o astfel de lovitură… face portarul țăndări!

A stat vreunul dintre cei care scriu acum despre CFR, despre sport, în poartă, la o lovitură de la 17 metri? Știe cineva pe unde privește portarul mingea la o lovitură liberă și care-i diferența de timp de reacție între un penalty și o astfel de lovitură, între 11 m și 17 m? Apoi mai cu seamă să ia în considerare că la loviturile libere există și acel zid, care mai mult obstrucționează timpii de reacție? Dacă cineva îl acuză pe Brăneț că nu a avut reacție, înseamnă că trebuie să-i pună în aceeași categorie pe toți portarii executați de Cadu de-a lungul timpului din penalty-urile bătute tare și pe mijloc!

Vorbim despre gaura din zid? Câți jucători ceferiști erau acolo în momentul așezării zidului? Doi! Unul Peralta, celălalt, parcă Ganea. 2 jucători înseamnă mai mult decât o gaură în zid, înseamnă o adevărată demolare, dar înainte de toate, o schemă! Greșeala gălățenilor nu este că n-au strâns zidul, ci că n-au putut să pună oameni în spatele alor noștri, la dublaj. Dar așa ar fi însemnat că ajungeau să facă zid de 10 oameni + antrenorul, ca să acopere toată poarta. De fapt, de ce ar mai fi loviturile libere de la marginea careului extrem de periculoase, dacă, teoretic, ar trebui să nu se poată da goluri din ele?!

Ce vorbim, de fapt, aici?! Cine pe cine acuză? Burtoșii spărgători de semințe, cărora li se pare că un fotbal cu „pretenarii”, la iarba verde, cu doi mici și cu porți semnalizate cu sticle goale de bere, seamănă cu ce se joacă pe stadion? Că e același sport? Cine pe cine judecă?! Care este scara valorilor? A ajuns Porumboiu să-i dea lecții de fotbal lui Costa?!?! A jucat Porumboiu la Porto, a câștigat vreo Cupă, de orice fel (în afară de cea a „prieteniei reciproce”) sau, nu cumva, a fost doar un arbitru de frunte, în vremea de glorie a Cooperativei?! Siguuuur, el nu a știut nimic, el nu s-a murdărit pe… fluier! Doar că a avut capitalul necesar pentru  a deveni marele afacerist de azi. Mi-e silă de lichelele ipocrite!

De fapt, toți acești oameni mici (chiar și fizic, dacă observați) vin la zidul acesta al Oțelului ca la un Zid al Plângerii.Vin să se plângă, de fapt să își plângă propriile păcate: micimea (sau miticimea), neputința, subțirimea punctelor din clasament, în general cam tot ce ține de fotbalul românesc – o dată măcar de l-aș auzi pe unul din ăsta spunând, cu mana pe inimă și cu bărbăția (ce nu-l caracterizează): „Da bă, eu am greșit totul!”. Nu, pentru ei mereu alții sunt vinovați, în ordinea asta: arbitrii, adversarii, dușmanii de clasă (cum este CFR-ul), jucătorii, antrenorii, suporterii, mass-media sau, în discursul mistic binecunoscut – asta e  mântuire, prin ispășirea păcatelor.  Totdeauna alții, niciodată ei. Ce să faci cu astfel de oameni? Să încerci să-i corijezi sau mai bine să-i lași în pace, să-și consume boceala disperată (până mai ieri era și „borceală”) și să-ți dai seama că, de fapt, sunt rupți în fund?

Cine vorbește? Steaua? Dinamo? Vaslui? Steaua, cea până mai ieri fără stadion propriu? Dinamo, unde tribunele amintesc de CUG-ul de antrenament al CFR-ului, unde te uiți cu binoclul din tribune la gazon și unde cadrul acela de pe tribuna a II-a nu a fost în stare să suporte măcar o prelată? Sau, vreți să vedeți ceva cu adevărat simpatic? Oare de ce joacă Vasluiul în Europa la Piatra Neamț? Căutați să vedeți poze cu stadionul din Vaslui, nu pe dinăuntru (unde seamănă poate a fâneață românească) ci pe din afară. Neapărat să faceți asta, să vedeți adunătura de rugină, de jerpelitură a tencuielii, de aspect de „bloc din ghetou”al stadionului, față de alte stadioane… normale.  Ei bine, desculții aștia (prin aspect) își permit să vorbească despre CFR-ul, cel cât de cât pus la punct?! La ei totul e o spoială și ei se revoltă împotriva celor care au gândit și au făcut treaba temeinic? Ia mai ducă-se, așadar, la… Zidul Plângerii (la Zidul TV al Plângerii și al Smiorcăielii)!

Noi privim cum, întocmai precum spărtura din zid, se mărește și spărtura din clasament. Dacă și Steaua face 0-0 cu Gaz Metan (egal, ca și noi, de altfel), înseamnă că ne putem lăuda cu un fotbal ce dă mai multe motive de credibilitate, decât contrarii. E drept, suntem doar în etapa XXIII, mai sunt 11 meciuri până la final, se mai pot întâmpla multe, lucrurile de-abia acum se așează, de-abia de acum vom vorbi despre „echipe liniștite”, „echipe fără obiectiv”. Chiar și așa, 11 meciuri sau nu, aș propune un calcul simplu: egaluri în toate derby-urile (Steaua, Vaslui, Dinamo și Rapid) și victorii în celelalte (lucru cerut de la o campioană) și treaba e rezolvată. Avantajul e liniștitor, dar și faptul că, în afară de Vaslui, restul au antrenorii pe făraș și liniște nu vor mai avea până nu schimbă cârmuitorul. Cu cât stă mai mult actualul A1, cu atât vor pierde mai mult, că așa e la noi, fenomenul de „vrie”.

E clar că nici noi nu jucăm deloc bine. Prima repriză putea să fie văzută de către cei mai slabi de înger doar printre degete, așa cum te-ai uita la un film horror. În afară de ocazia aparută din neant, cu Bastos furându-i mingea lui Perendja, urmată de acea respingere norocoasă a lui Brăneț în bară, n-am reușit să facem absolut nimic altceva decât umbră în soarele ce asfințea. Jocul de pase al CFR-ului era cu focalizare pe Beto, Mureșan se trezea cu mingea și în jurul lui erau doar tricouri albe, niciun coechipier să-l ajute, spații enorme între ai noștri, asta în vreme ce linia de mijloc a gălățenilor încerca să țină o linie de pressing sus, cât de cât acceptabilă, ba chiar periculoasă prin cele câteva intercepții. Cel mai grav însă: CFR-ul nu avea pe nimeni care să ordoneze jocul. Rând pe rând au trecut prin centru Vranjes, Bastos și Peralta, dar tot Mureșan rămânea singurul care dădea pase pozitive, în față, cât de cât rezonabile, din păcate însă, prea lungi.

Ce s-a schimbat după pauză? Ce, în afară de… totul? Peralta a început să fie mai ordonat, Camora a primit acceptul să urce tot mai mult (profitând și de accidentările gălățenilor), adversarii au făcut pasul în spate, parțial vrut, parțial impus de noi. În sfârșit mai multe recuperări sus pe teren și au apărut și ocaziile: lovituri de cap Cadu și Maftei, apoi șansa mare a lui Ganea…

Toate astea până la gol. La faza din care s-a dat lovitură liberă nu cred că se poate suspecta ceva. Ba poate că da, doar totul e permis la noi… însă nu ar avea temei logic! Vă dați seama, Didi se apăra în fața careului mare gălățean?! Însă Ronny era într-o poziție suficient de periculoasă încât să trebuiască atacat. Nu a fost fault clar? Când jucătorii au rămas amândoi pe jos, după o intrare la care se risca o accidentare urâtă, este evident faultul. Doar pe calculator nu se da fault la așa ceva.

În fine, golurile. Cum ar fi fost ca vreun adversar de-al nostru să aibă portari ca cei ai CFR-ului, dinainte de era Beto, în poartă? Ar fi fost deja rostogoliți prin tava cu făină, făcuți blaturi și răsblaturi! De ce un portar advers nu poate greși în fața noastră așa cum a făcut-o Brăneț la golul 2?

Cauza absolut rațională a reprizei a doua fundamental schimbată în bine stă și la noi, stă și la adversari. La noi, fiindcă era din nou o situație de „acum ori niciodată”. Dovadă că, atunci când se pun dinții la tras, treaba merge! Echipa asta are un potențial enorm, numai de-ar fi așa și pe durata primei reprize! Măcar în a doua se combină două lucruri foarte bune: aceasta disperare după victorie, plus, foarte important, superioritatea fizică. Acesta este atuul nostru!

Dincolo de tot și de toate, cred că dacă am căuta să vedem tonusul echipelor din campionat pe ultimele sferturi de oră, CFR-ul ar iesi pe primul loc. Vă amintiți vreo partidă în care ai noștri să nu mai poată (nu să nu vrea!) alerga pe final de meci? Eu nu pot da vreun astfel de exemplu. Faptul că suntem feriți, de regulă, de accidentări, tot de acolo vine. Un corp de fier rezistă la multe! Pe de altă parte, problema e în tabăra gălățenilor. Sunt curios câți au vazut meciul Oțelul – Dinamo 1-1 și ce concluzie au tras. Probabil „Dinamo a dominat finalul de repriză a II-a, deși era cu un om în minus”? Ce poate fi mai clar de atât? De ce nu avea voie Galațiul să clacheze fizic și cu noi (nu doar cu Dinamo?), mai ales că i-am pasat mai mult, i-am tot făcut să alerge până la Beto, la pressing? Asta cred că a fost toată cheia meciului: căderea fizică a adversarilor. Priviți-i cum gâfâiau pe final și cred că îmi veți da dreptate.

Eroul meciului poate fi doar unul singur: Mureșan! Prin evoluția de acum, prin goluri, cred că și-a rezervat până la finalul sezonului locul de titular. În plus, pe lângă golurile vizibile, am remarcat aportul deosebit al lui Muri la recuperare, la respingeri. Fără el eram morți, fiindcă ceilalți chiar au șomat. E acel gen de meci care mă face să caut bancurile cu Chuck Norris și să înlocuiesc numele cu Mureșan.

Kapetanos a avut un singur sfert de fază înainte de a se accidenta. Problema la el este că a luat și galben (strategic sau șmecherește), asta ca să fim absolut siguri că „accidentarea va dura mai mult de o săptămână”.  Și-a întrerupt astfel șirul de goluri și ne-a lăsat descoperiți. Liviu Ganea a fost mult prea absent în meciul de ieri. Chiar nu poate juca ca om împins, așa cum o făcea Weldon. Probabil că și la Vaslui el va fi titularul, așa că ne așteaptă vremuri grele. Ar fi putut fi Ronny, mai potrivit în centru, dar și prin evoluția contra Oțelului mi-a demonstrat că el este arma noastră secretă de pe bancă. Fața jocului s-a schimbat radical atunci când a intrat el în locul lui Bastos. Dintr-o dată am avut două flancuri, dintr-o dată gălățenii – mai atenți la Sougou – s-au văzut copleșiți pe partea stângă a atacului nostru. Cam toate fazele noastre de acolo au venit și, meritoriu, foarte multe pe baza lui Ronny sau Camora. Da, de Camora sunt, de asemenea, foarte entuziasmat, pentru cum a blocat defensiv dar, și mai mult, pentru acele câteva incursiuni în față, cu driblinguri în șirag, cu centrări… doar că niciun ceferist nu poate afirma „eu centrez la cineva” (căci nu are la cine). Și Maftei a echilibrat foarte bine de pe partea dreaptă și prin felul în care a jucat își dovedeste utilitatea achiziției din urmă cu un an. La fel, o colaborare foarte bună au avut Cadu-Piccolo și Beto, una care ne-a lipsit de emoții inutile. Avem o apărare grozavă, avem o apărare care, fie și numai prin valoarea individuală, poate aduce campionatul, exact așa cum a câștigat și Mandorlini. Acum avem și avantajul de puncte necesar pentru a ne permite în derby-uri să jucăm la 0-0 și să ne bazăm pe apărare.

Marea problemă e, ca mereu, la mijloc, unde Bastos și parțial Peralta, au fost foarte șterși. Peralta a arătat totuși că știe să dea pase decisive, că știe ce caută pe teren. Bastos… și-a căutat guma de mestecat pe bancă. Iar Vranjes nu a sclipit deloc. Pe stânga nu poate juca fiindcă nu are viteză, în centru iarăși nu, nu-i destul de conducător de joc, iar lângă Muri, atunci când acesta este în zi mare, doar îl încurcă la recuperări. Interesantă a fost apariția lui Hora pe ultimele minute, cu slalomurile sale, cu agitația sa, cu folos. A fost genul de jucător care te face să ridici sprânceana.

Iar Sougou este mereu „scara de incendiu”. Atunci când nu funcționeaza nimic altceva, el  este omul pe care ne bazăm, pe care dăm toate mingile, în disperare. Nu trebuie să facă mai mult, este destul că ține mereu adversari pe el și după el.

Ce poate să se mai spună după 2-0? Exact ca și cu Pandurii. Se vorbește, dar doar de dragul agățării de ceva. Liderul nu ar trebui să joace altceva, nu s-ar presupune că bate acasă? Să mai pună de câteva ori placa asta. La un moment dat se va zgâria rău de tot, va suna lamentabil chiar și pentru cei care acum cred cu sfințenie în ea.

Mai bine ar face emitenții să se uite la ei în farfurie. Tot uitându-se la vecini (la noi), nu își prea nimeresc gura, dau pe lângă, exact precum copiii mici, se murdăresc. Câte puncte au adunat ăștia în retur? Vasluiul are cu un punct luat mai mult decât noi, restul, sunt de vis. Niciodată nu cred că ne-am fi putut imagina că de la -1 în doar 5 etape să fim la +5 puncte în fruntea clasamentului. Incredibil ce rapid am luat avansul ăsta! Iar următorul meci va fi un fel de finală, tocmai fiindcă nu Dinamo, cea de la 5 puncte diferență, este pericolul, ci tocmai Vasluiul. Cu un egal în meciul direct cu moldovenii, practic îi putem și pe ei considera scoși din luptă, distanța față de ei nu ar rămâne de 8 puncte ci s-ar face 9, datorită criteriului meciurilor directe, cel care contează la final de campionat, în caz de egalitate. Să nu ne culcăm pe-o ureche, totuși. Vin derby-urile, vin „meciurile de 6 puncte” și încaă mai e drum lung.

Acum, la meciul cu Vasluiul, mă aștept la un lung scandal, cu insinuări de porumbel… tembel, dar și cu lamentări de genul „Ce șanse, dom’le, nu vedeți că nu mai sunt nicio șansă?!”. Pentru ei va fi vital să ne bată, așa că și dacă am putea juca de la egal la egal ar fi bine să controlăm lupta. Să-i absorbim peste noi, să-i lăsăm să se stoarcă de vlagă și apoi să le arătăm și lor exact ce-a pățit Oțelul ieri, în a doua repriză, mai cu seamă că și moldovenii au un lot destul de bătrânicos.

Deja campionatul se vede la orizont. Deja îl avem în mână, îi putem simți formele. E o evadare din pluton și trebuie să pedalăm bine acum, fiindcă nu ne mai pot prinde. Orice răsturnare de situație va fi o mare surpriză, una foarte tristă pentru noi. Dar poate nici ei, ceilalți, nu cred în asta, tocmai din această cauză au ales „Zidul Plângerii”. Autoflagelați-vă, dragi adversari, tot înainte, că o faceți bine!

Iar noi, doar din interior ne mai putem rupe. Dacă lucrurile merg cum trebuie, putem face deja comandă de flori pentru Becali. Ce sărbătoare imensă ar fi să jucăm ultimul meci cu Steaua și să avem asigurat trofeul, să-l primim exact în fața lor și a întregii audiențe care-i reprezintă! Ăsta ar fi Zidul Bucuriei noastre, un zid ce se va prăvăli până la ultima cărămidă/piatră pe capetele lor!

Autor: Albusibiu