Animalul Planet. [CFR Cluj – Pandurii Târgu Jiu 2-0]

E soare de primăvară, din nou, peste savana românească. Vieţuitoarele pot alege să stea în umbra liniştitoare şi tihnită a clasamentului, ori să iasă la soare, în lumina din vârful clasamentului.

În soarele după-amiezii, felinele vişinii îşi fac liniştite siesta. Nimeni nu ar trebui să îndrăznească a le încălca propriul teritoriu. Sunt puternice şi sunt conştiente de primatul lor. Stăpânesc indisputabil întinderea de iarbă din propria regiune. Câinii roşii de preerie sau mistreţii de cucuruz nu ar cuteza să se apropie, cât despre zebrele din vale, acum tot mai bolnăvicioase, ele nu mai au curaj nici să le treacă prin faţă. Mai sunt şi alţii, specia babuinilor cu stea în frunte, una total neadaptată la ecosistemul actual şi, mai târziu sau mai devreme, ameninţată cu extincţia.

Felinele inspiră putere. Ajunse acum la maturitate, cântăresc enorm, greutatea lor în aur, în ochii vânătorilor de trofee impresariale. Acest statut le tihneşte, le adoarme acum simţurile, le dă o linişte nefirească. Privesc doar înspre vârful baobabului de puncte, privesc în zare spre înălţimile şi culmile Champions League-ului şi nu simt în adiere pericolul, cum, din spate, se apropie haita de hiene de podiş getic, gorjene. Foarte feroce şi însetate de sânge, acestea constituie o reală ameninţare pentru orice grup ce nu le ia în seamă. Prin felul lor unit de a ataca şi de a conlucra, prin modul de a colabora, tactica lor de vânătoare poate deveni o capcană mortală. Nu sunt chiar rivale cele două grupuri, dar împrejurările prăzii de primăvară le-au adus faţă în faţă, le transformă în combatanţi.

Deosebit de agere, hienele iau primele poziţiile de atac. Împresoară grupul greoi al felinelor. Până să se alarmeze acestea deja sar în atacuri; lansate cu agerime şi sălbăticie, dar, din fericire, niciunul decisiv. Cu tot avanjatul surprizei, hienele nu reuşesc decât să rostogolească, să dicteze fiecare ciocnire şi să oblige oponenţii să facă doar mişcări defensive. Ameninţă, îşi arată colţii în repetate rânduri, dar, cu toate acestea, nu pot muşca decisiv, nu pot da o lovitură care să încline lupta în favoarea lor, nu pot să pună la pământ vreunul dintre membrii vişinii.

Rivalii, hiene tinere, nu uită nicio clipă de puterea ghearelor vişinii. Ţin distanţa la care se simt protejate şi încearcă să atace doar membrii mai slabi: câţiva leoparzi mai bătrâni sau, dimpotrivă, încă pui neexperimentaţi, toţi din mijlocul grupului, să rupă astfel şira spinării întregului clan. Şi masculii alfa ai celor două grupuri sunt total diferiţi. Unul, hienă şireată şi experimentată, cu blana uşor albită de trecerea anilor, încearcă să repete acele victorii-fulger repurtate în ultima vreme, celălalt, pare surprins şi descumpănit, dar încearcă să nu facă niciun pas înapoi. Rezultă o luptă oarbă, în care adversarii mai mult se studiază, sar într-o parte şi în alta, dar fără succes.

Se lasă pauza. Savana e tot mai zgomotoasă. Ameninţarea se întrevede tot mai mare. Haita felinelor ştie acum că trebuie să vâneze neapărat ceva azi. În joc e supravieţuirea. Ies şi se reped energic la atac, fără avertisment. Hienele, surprinse, fac pasul în spate. Pretendenţii credeau deja că stăpânesc situaţia şi că nimic nu mai poate răsturna balanţa.

Ghepardul autentic Sougou, găseşte un punct slab. Una dintre hiene nu este ceea ce vrea să pară. E doar o antilopa-gnu, Cardoso. Se repede instinctiv asupra ei spre a o sfâşia. Aceasta şovăieşte, se pierde cu firea, o ia la fugă şi, într-un final se împiedică. Pradă sigură! Ghepardul şi al său sprint grandios şi-au atins scopul. A dezechilibrat decisiv lupta. Nu este primul ghepard care a apărut în acest grup, dar este cel mai eficient. A mai fost în urmă cu câţiva ani unul argentinian, Dubarbier, dar acela ca viteză era doar o pumă pe lângă suliţa Sougou.

Hienele resimt lovitura. Îşi ling rănile şi încearcă să nu dea înapoi. Prea târziu. Felinele şi-au recăpătat încrederea. Dirijează cu atenţie înfruntarea şi aşteaptă ca adversarii să fie sleiţi de energie. Absorb fiecare nou val de atac şi, când prind momentul, lovesc din nou, cu şi mai multă cruzime, prin leul puternic din atac. Decisiv! Hienele au pierdut momentul; se retrag, recunoscându-se înfrânte.

Legea sălbăticiei este dură şi nemiloasă: doar cel mai puternic supravieţuieşte. Chiar dacă destul de mult primejduit, grupul de feline vişinii şi-a reconfirmat acum poziţia, rămâne stăpân pentru încă o zi, în sălbatica savană românească…

Să începem meciurile cu pauza!

Astfel ar suna descrierea documentară a meciului de azi din Gruia. Acum că a trecut ziua şi că ştim deja şi rezultatul meciului Dinamo-Sportul (sau azi Spartul Studenţesc) suntem fericiţi. Drumul spre Rai trece prin Iad, asta am simţit noi pe pielea noastră azi.

Văzând ce au pătimit dinamoviştii, ne dăm seama că, foarte lesne, am fi putut fi noi în pielea lor. Am fost doar 45 de minute astfel. Să recunoaştem: în anumite privinţe, cele două partide au semănat.  Totuşi, să nu uităm nicio clipă în zilele ce vin că avem de jucat imediat împotriva Sportului. O repetare a situaţiilor de azi s-ar putea să ne pună pe noi în postura foştilor lideri.

Se spune că o formaţie puternică învinge şi când joacă prost. Dar nu se specifică în enunţul ăsta dacă situaţia e valabilă întotdeauna sau doar episodic. Probabil că nimeni nu s-ar încumeta să decreteze asta la modul general. Cred că după ziua de azi şi având şansa uriaşă ce s-a ivit acum suntem datori ca o situaţie de genul celei tocmai depăşite să nu se mai întâmple.

Putem constata simplu: au avut ei o primă repriză, noi o a doua, dar, în ansamblu, aşa cum nu s-a întâmplat niciodată până acum în acest sezon în Gruia, adversarii au fost mai buni. O dominare atât de puternică şi un raport de ocazii de 0-3 în prima repriză chiar şi-a meritat fluierăturile publicului la ieşirea către cabine. Poate că şi ele i-au trezit, i-au conectat la realitate pe jucători. S-a văzut din nou, imediat după pauză, ca şi în situaţia aceea CFR-Mioveni 3-0 (0–0) că în vestiar există o resursă de apă vie. Fie că e vorba de cuvinte din partea antrenorului, fie că e vorba de un soi de time-out baschetbalistic sau handbalistic, important este efectul. Fără a schimba ceva major tactic, imediat după ieşirea de la cabine CFR-ul a apărut în atac. Nu a dat gol şi nu ştiu dacă obţineam, chiar şi aşa, victoria. În astfel de meciuri aştepți doar mâna întinsă de noroc, fiindcă era clar că altfel jocul nostru nu producea goluri, iar, în spate, Beto nu avea de gând să deschidă poarta. S-a nimerit bine, s-a nimerit în momentul oportun, acolo de unde e timp pentru reaşezare, pentru proptire la umbra scorului favorabil. Şi s-a nimerit să fie Sougou, arma latentă şi letală a CFR-ului. După două meciuri în 2012 în care nu a strălucit, s-a răscumpărat prin acest gol. Un sprint ca din puşcă, precum cel văzut la Chiajna, în care urmăritorul părea că aleargă pe bandă, pe loc, în spatele lui. Nu am avut ocazii, nu am jucat schematic, pur si simplu am dat acest gol, ca un eseu de rugby. Că a fost 2-0? E doar un detaliu, golul din minutul 93 neavând rolul decât de a ascunde murdăria sub preş, într-un moment în care cu toţii imploram cronometrul.

Pe lângă astea, în tot meciul, CFR-ul a mai avut fix două ocazii: şutul cam moale al lui Rui Pedro şi cel al lui Kapetanos, dintr-un unghi imposibil. Restul… caznă zadarnică. Iertaţi-mi aşadar pornirea de a nu mă închina până la pământ în faţa ceferiştilor, de la care aştept în următoarele etape să se hotărască odată, în această perpetuă fluctuaţie, dacă au de gând să joace bine sau rău… Mai degrabă, aş aplauda învinşii, cei care au avut stil, curaj, calitate şi toate astea cu nişte fotbalişti mult sub nivelul şi cota alor noştri. Şi Cadu a apreciat, în primul rând, calitatea adversarilor, nu pot să n-o fac şi eu! Din punctul de vedere tactic partida a fost clar câştigată de Grigoraş, atât de clar încât mi-e jenă să mă gândesc cum ar fi ca, ipotetic, Grigoraş să fi fost pe banca noastră tehnică şi Costa pe cea a gorjenilor. Ce s-ar fi întâmplat în teren?! Aoleu! Atunci când o echipă face pressing, în Gruia, în minutul 20, la 30 de metri de poarta noastră, nici nu poate fi judecată altfel, decât cu „standing ovation”. Am văzut la ei exact ce ar fi trebuit să avem noi: viteză, combinaţii, şuturi… Prin comparaţie, noi – cu un joc chinuit, în care scopul e lovitura liberă sau cornerul şi cu o tentaţie a contraatacului, fiindcă nici măcar poziţionalul nu ne mai funcţiona. Multe greşeli de logică a tacticii, mult prea multe mingi date pe sus, total nejustificate pentru stilul CFR-ului actual, orbecăială după soluţii. Un Bastos catastrofal, Kapetanos neputincios şi greoi în mişcări, Sougou prea izolat (chiar dacă în mare formă) şi Rui Pedro cu mici sclipiri, dar şi cu multe rătăciri.

Problema majoră a fost la linia Peralta-Celestino, cei care n-au recuperat mai nimic, au fost lamentabili în tot ce înseamnă blocarea şuturilor, venirile pe respingerile din careu şi, aşa cum am spus, nu au avut nicio urcare în pressing. E frustrant să se dovedească, iar şi iar, că asta este şi ar fi soluţia, dar nu este aplicată decât accidental. Cu Gaz Metan am dat gol după o minge recuperată sus, acum tot aşa, cu Sougou în rol de interceptor… Aşadar, de ce nu? Nu avem oameni pentru aşa ceva? Mureşan, cu toate cartonaşele luate (azi nu s-au prea dat cartonaşe, aţi observat?), recupera măcar 10 mingi pe meci. Un astfel de jucător nu trebuie lăsat pe bancă atunci când alternativa este Celestino. Ne-au dominat total mijlocul, atât la pase cât şi în jocul aerian, gorjenii au lăsat mereu impresia că sunt primii la minge. Dacă nici azi nu ne-am convins de obligativitatea pressing-ului, dacă nici cu Sportul nu vom juca tot timpul cu mijlocaşii centrali în terenul advers, atunci înseamnă că nu vom învăţa niciodată lecţia asta, nu sub Costa.

Ce avem noi şi nu au alţii este apărarea. Asta ne-a ţinut în viaţă. Cadu şi chiar şi Nuno Diogo, Maftei şi Camora, niciunul sclipitor, dar toţi suficient de siguri în angrenaj şi, deasupra tuturor, Beto, pentru mine, jucătorul meciului azi. A făcut la început o eroare, o minge scăpată în careul mare, a depăşit momentul şi apoi a fost impecabil: priză, comunicare, intervenţii, joc de picior. El a fost omul care a făcut diferenţa, mai exact a ţinut echilibrul, a ţinut aproape singur braţul de skandenberg atâta cât să aibă timp să vină şi restul echipei.

A mai contat şi frica de succes a Pandurilor. O echipă mare nu ne ierta atunci când se ivea ocazia. Lemnaru nu a reuşit în repriza a doua să facă o preluare simplă pentru o situaţie de singur cu portarul, o ratare similară cu ceea ce făcuse Batin cu o săptămână înainte, cu Dinamo. O echipă conştientă de valoarea ei şi stăpână pe sine rezolva meciul în astfel de faze.

Ne-a ajutat şi arbitrajul. În sensul că nu ne face să avem absolut nicio problemă pentru după-meci, iar în timpul acestuia a ţinut nervii jucătorilor în frâu, nu a comis erori şi nu a făcut risipă de cartonaşe. Bucureştenii din presă nu au acum în casa noastră niciun cui al lui Pepelea în care să-şi pună haina unsuroasă. Critica şi aluziile la adresa lui Cardoso nu funcţionează, ţinând cont de partidele precedente ale fundaşului.

Acum putem privi clasamentul relaxaţi. Avem câteva zile de stat în fotoliul liderului şi, în mod normal, avansul de 2 puncte ar trebui să crească la peste 4 după etapa următoare. Noi jucăm la Sportul, Dinamo la Galaţi. Totuşi, atenţie: despre Sportul suntem acum avertizaţi dar, mai mult, dacă vom juca precum azi în continuarea sezonului spun că nu e cazul să ne facem iluzii de a fi campioni. Poate că Dinamo şi Rapid îşi pun piedici singure, dar pe turnantă vin Steaua şi, mai ales, Vasluiul. Trebuie încercate soluţii noi, obligaţi jucătorii să răspundă la stimulii tactici şi, dacă nu merge nici aşa, atunci adus sânge proaspăt, căci sunt variante (Liviu Ganea, Kim Byung, Vranjes mai mult în teren), trebuie să se priceapă faptul că avem o idee de joc (oare o avem?) şi că nu putem sta doar la sclipirile unor jucători de milioane.

Fiindcă, de acum, în postura de azi, doar de noi depinde dacă vom pierde campionatul. E în mâna noastră.
Îi simţiţi greutatea?

Autor: Albusibiu