De la galben-albastru la alb-vișiniu

text primit de la TGV Cluj, fan al CFR-ului din Satu Mare:

***

Motto: „Tu nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit deja.”  

                                                     Blaise Pascal

Cu siguranță că aș fi ipocrit dacă aș zice precum unii ultrași de pe stadion – se știu ei care – că îmi iubesc echipa, în speță C.F.R. Cluj, mai mult decât pe propria-mi mamă care m-a adus pe lume, sau decât pe soția ori copiii mei. Aș minți deasemenea și dacă aș spune că: ,,Am purtat de când mă știu alb și vișiniu”, după cum zice cântecul tribunei noastre. Nu pot să afirm nimic din toate astea, cu toate că aștept cu multă nerăbdare orice meci al ceferiștilor, fie el chiar și amical, și mă perpelesc destul în fața televizorului sau uneori chiar pe stadion. Ca sătmărean, mânat și de patriotismul local, pot să afirm cu tărie, fără teama de a greși, că am iubit de mic și iubesc și acum culorile galben și albastru ale Olimpiei, echipa mea de suflet la care am și jucat o vreme, pe la 14-15 ani, și de la meciurile căreia eram nelipsit cândva. E drept că ținând cu o echipă mică, nu aveam parte decât de bucurii mărunte – pentru unii – de victorii de etapă, de urcușuri în clasament, sau de sporadice promovări în eșaloanele superioare: din C în B, ori din B în A (o singură dată, pe vremea lui M. Tudor, Sg. Radu și Roșoagă).

Mă voi lăuda însă cu altceva: cu faptul că n-am fost niciodată nici ”spartan” și nici ”războinic”, nici ”câine roșu”, nici ”oaie roș-albastră” și că n-am așteptat niciodată cu sufletul la gură ”derby-ul sovietic”, Steaua-Dinamo. Doar la meciurile lor din cupele europene le țineam pumnii strânși (pentru că, socotesc eu, înainte de a fi suporter al vreunei echipe, suntem datori să fim români), însă atunci când îi primeam la Satu-Mare nu-i înțelegeam pe acei suporteri sătmăreni care se bucurau la reușitele lor. Așadar la nivel mai înalt n-am avut niciodată vreo favorită, doar sforțări de a simpatiza cu Rapidul – echipă prigonită în comunism precum mai toate celelalte – însă se vede că dragoste cu sila nu se poate și din acest motiv pentru mine fotbalul la nivel de club era destul de anost. Meciurile din cupele europene – singurele care contau pentru mine – erau mult prea puține și cel mai adesea dezamăgitoare. Tocmai de aceea eram într-o permanentă căutare a unei echipe mari de la noi, echipă cu care să pot ține. Iar când a apărut C.F.R.-ul în prim planul fotbalului românesc am știut că am găsit ”ADEVĂRATA IUBIRE”. Azi, privind lucrurile retrospectiv, îmi dau seama că practic am fost predestinat la aceasta dragoste alb-vișinie, deoarece drumurile Olimpiei cu cele ale C.F.R.-ului s-au tot intersectat peste ani, din păcate până acum doar prin eșaloanele inferioare ale fotbalului de la noi.

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU C.F.R.
Fiind copil, împreună cu fratele meu – azi C.F.R.-ist și el – dar și cu destui alți prieteni de la bloc, băteam zi de zi mingea în fața blocului nostru, pe caniculă, pe ploaie sau ninsoare. Într-o zi, ,,nenea Nicu”, vecinul de la 3, văzându-ne că de mici ,,mâncam fotbal pe pâine”, ne-a luat pe amândoi la meci la Olimpia. Asta se întâmpla în sezonul de B 1991-92, când aveam cam 11 ani și eram deosebit de nerăbdători să ne vedem prima oară pe stadion. În mașină, în drum spre stadion, am aflat că Olimpia avea și în acel an oarece aspirații la promovare, după ce cu un an înainte ratase promovarea aproape la mustață în dauna lui A.S.A. Tg. Mureș, echipă pe care o învinsesem la Satu Mare cu 4-0, într-un meci televizat (La noi jucau pe atunci : Rittli, T.Csik, Ilea sau Gerstenmajer, iar la ei Ov.Maier, Cioloboc și alții). Cu astfel de povești ne îndreptam spre stadion pentru a ne duela cu C.F.R.Cluj, echipă nou-promovată pe atunci în B, pe care trebuia neaparat să o învingem ca să mai putem emite pretenții la promovare.
Am ajuns la stadion, unul destul de încăpător chiar și pentru Divizia A (18.000 de locuri, multe dintre ele ocupate). Pe o ploaie mocănească, ne-am așezat la locurile noastre, aproape de tribuna oficială, tocmai când echipele ieșeau la încălzire: Olimpia în galben, iar C.F.R.-ul în violet, precum Poli. De la noi plecaseră deja înspre alte zări: Rittli – la ,,U” Cluj sau la Inter Sibiu, Albule? T.Csik la Poli, Ilea la Gloria și Gerstenmajer la Dinamo, unde a ajuns golgeterul Diviziei A și de unde s-a transferat apoi în Elveția, la Grasshoppers. Dar tot îi mai aveam pe: Didi Prodan (foarte tânăr pe atunci), Erdei, Paul Levente (coordonatorul nostru de joc și vedeta echipei), Paul Mihai (un fundaș scund, dar tehnic și cu simț extraordinar de anticipație – un fel de Mircea Rednic sau Maftei de azi – viitorul meu idol și model ca fotbalist), Estinca (jucase la Rapid), Boje (jucătorul care oricât noroi era, totuși nu se murdărea niciodată!), Teger ori Borhidan (viitorul căpitan al lui F.C. Maramureș în prima divizie). La C.F.R. antrenor era (cred) Dr. C-tin Rădulescu, iar in atac primul nume ce ,,mi-a sarit în ochi” a fost cel al lui V.Iepure. Dintre toți jucătorii C.F.R.-ului se distingea însă Ilie Lazăr, născut în aceeași zi cu mine, fotbalist cu o istorie cu totul și cu totul specială (căutați-o neapărat!), despre care discutau toți oamenii din tribunele stadionului nostru. (I.Lazăr s-a apucat de fotbal la 24 de ani și în două sezoane jumate jucate la C.F.R. a înscris 75 de goluri – sunt multe și să le numeri, dar să le și înscrii! – 20 în returul diviziei D, la Steaua C.F.R. Cluj, 25 în divizia C, în sezonul promovării C.F.R.-ului în B, 30 de goluri în acel sezon 1991-92 despre care vorbesc eu, sezon după care a fost transferat de ,,tata Jean” la Gloria, echipă pentru care a înscris peste 50 de goluri în prima ligă, dar și un gol antologic în Cupa UEFA, contra Fiorentinei lui Rui Costa , Batistuta și Amoruso). Revenind la meci, țin minte că a fost unul echilibrat, totuși cu o dominare teritorială a Olimpiei, pe fondul deschiderii scorului de către C.F.R. (gol Iepure sau I.Lazăr, parcă). Oli a egalat și chiar a preluat conducerea pe tabelă. În prelungirile meciului C.F.R.-ul a avut un corner, pe care toți îl așteptam cu sufletul la gură, corner pe care Clujul a reușit să-l fructifice prin același Ilie Lazăr, scoțând un egal nesperat de la Satu Mare. Am plecat de la meci cam plouați și la propriu și la figurat, pierzând atunci practic orice șansă de a mai promova în A în acel an.

A DOUA ÎNTÂLNIRE CU C.F.R.
În acel sezon, galben-albaștrii mei au terminat pe locul 9, iar C.F.R. pe 7, la egalitate de puncte, dar la multe puncte distanță de liderul seriei, U Cluj. În sezonul următor, fiind și depunctată, Olimpia a căzut în C, pentru prima dată de la promovarea în B din 1970, de la acea generație de excepție a lui G.Both, Keizer, Feher sau Bigan. După un prim sezon dezamăgitor de C, Oli a izbutit în al 2-lea an să prindă locul secund (cel de baraj), după o luptă grea cu Minaur Zlatna (locul 1) și CIL Sighet (locul 3). Olimpia îi mai avea pe Paul Levente și pe Paul Mihai, iar spre finalul sezonului a jucat un meci decisiv la Satu Mare cu echipa din Sighetu Marmației, meci de divizia C disputat cu tribunele arhipline, cu 18.000 de suporteri ce își încurajau echipa favorită, semn că la Satu Mare fotbalul e foarte îndrăgit, iar Olimpia adulată. Am câștigat acel meci cu 1-0 (gol Bencze în min.9), dar vedetele noastre Paul Levente și Paul Mihai au fost eliminate încă din prima repriză, fiind astfel nevoiți să ne apărăm tot restul meciului pentru a prinde barajul.
Meciul de baraj s-a disputat la Bistrița și le punea față în față pe Olimpia și pe… C.F.R. Cluj, echipă din care făceau parte Coroian, Dulca, Cârlan sau Alin Minteuan, dar și alți jucători valoroși de care auzeam sâmbată de sâmbată la emisiunea ,,Fotbal minut cu minut” de la Radio Cluj (echipă care n-a reușit totuși să evite locul 16, de baraj, asta spre surprinderea tuturor oamenilor de fotbal de atunci!). La meciul de baraj de la Bistrița n-am reușit să ajung din păcate, ceea ce nu m-a oprit însă să-l ascult cu sufletul la gură la același post de radio. Din câte îmi mai amintesc, C.F.R.-ul a fost echipa care a dominat meciul și care a ratat ocaziile cele mai mari de joc, partida încheindu-se însă cu scor alb chiar și după cele 2 reprize suplimentare de prelungiri. La penalty-uri Olimpia a învins cu 4-1, promovând în B după 2 ani de exil și trimițând C.F.R.-ul în C.

ULTIMA ÎNTÂLNIRE CU MAREA IUBIRE

Preț de mai mulți ani Olimpia s-a zbătut iar pe la mijlocul clasamentului în B, reușind și o promovare în A, dar retrogradând imediat, la braț cu U Cluj, iar C.F.R-ul s-a afundat tot mai mult în anonimat, fiind la un moment dat chiar în pragul desființării. Până într-o zi, în care un Om, pe care îl știm cu toții, a venit lângă această echipă, revitalizând-o și aducând-o din nou la viață.

Dar zeul fotbalului a hotărât ca destinele CFR-ului și ale Olimpiei celei atât de dragi mie, să se intersecteze din nou în primăvara anului 2004, atunci când CFR Cluj, Olimpia, dar și Jiul Petroșani luptau în 3 pentru promovare. De dataasta am mers la meci cu logodnica mea de atunci – acum soție – știind că vom da piept cu o echipă extrem de bună, care în acel retur avusese un parcurs perfect, cred că fără vreo sincopă, iar meciul se juca cu 3 etape înainte de finish, ceea ce cred eu că spune multe. CFR-ul se prezenta la Satu Mare cu o echipă tixită de vedete: ,,Caniggia” Anca, Oncică, Pâglișan, Goia, Toma sau Bozdog (cel transferat în inter-sezon chiar de la noi), iar Olimpia se baza în atac pe Robert ,,Rooney” Roszel, ulterior ,,frânar” și el.

Spre dezamăgirea sătmărenilor din tribună, meciul nu prea a avut istoric, Clujul câștigând fără drept de apel și păstrând șanse reale de promovare, punându-și multe speranțe pentru ultima etapă în Neluțu Sabău și al său pe atunci Gaz Metan Media, că va încurca Jiul (ceea ce de altfel s-a și întâmplat după cum știm desigur cu toții). CFR-ul a promovat în A după aproape 30 de ani, Jiul a rămas în B, iar Olimpia a înregistrat din acel moment un mare recul, la scurt timp căzând iar în C, iar apoi chiar în județeană. Începând din acea zi de 25 mai 2004, poate nefiresc pentru unii, am început să îndrăgesc echipa CFR CLUJ, cu toate că practic mi-a îngropat echipa de suflet, Olimpia, cea atât de dragă mie. Am constatat cu obiectivitate că am avut în față un adversar cu adevărat redutabil, cu toate că nici noi nu aveam echipă de lepădat. Prevesteam încă de atunci că echipa lui Paszkany va face față cu brio în prima divizie, iar așteptările mele, ca de altfel ale tuturor C.F.R.-iștilor, mi s-au confirmat pe deplin. Acum știm cu toții – C.F.R.-iști sau nu – că ,,frânarii” se pregătesc pentru cel de-al 3-lea titlu din istorie, căci doar e anul nostru par, al alb-vișiniilor C.F.R.-iști.

Ce mai sper eu? Ca anul curent să fie și al galben-albaștrilor aflați în C momentan tot pe locul 2, la 2 puncte de Corona Brașov (Metrom, ICIM sau Tractorul de dinainte? Aștept răspunsul brașovenilor… frânari). Cred că merită și orașul meu măcar o echipă de B, deoarece are o echipă tânără și promițătoare și scoate permanent jucători valoroși. Chiar și în anii aceștia de total anonimat ai Olimpiei, Sătmarul a scos fotbaliști buni pentru Liga 1 (dacă prin absurd ar reveni acasă, cred că ne-am putea menține chiar și în prima divizie). Iată un prim 11 sută la sută galben-albastru: Ștețca (ex Gaz Metan) – Oros (Rapid), Gardoș (Steaua), Lungu (Sportul), Raul Crișan (Dinamo) – Sg.Suciu (AC Torino), Bikfalvi (Steaua), Bumba (FCM Tg.Mureș – sătmărean prin adopție; a făcut primii pași în fotbal sub bagheta lui Paul Mihai), Sălăgeanu (Oțelul) – Brata (Pandurii) – Petcuț (Poli).

Închei aici cu speranța că peste 2 ani, când va fi din nou anul CFR-ului, să avem o altă întâlnire OLI-CFR, de astă dată în Liga 1. În ultima etapă, disputată la Satu Mare, frânarii clujeni să fie deja campioni – pentru a 4-a sau a 5-a oară – iar Oli să se salveze de la retrogradare, spre bucuria atât a galben-albaștrilor cât și a alb-vișiniilor ardeleni, și spre dubla mea bucurie.        

Haide, haide, OLI Satu-Mare!!!

Forța, forța, CFR!!!

Autor: TGV Cluj