La Frâna vine un frânar

Recunosc, titlul este cam poetic. Intenţionat, căci partea pe care nu o înţeleg lătrăii de profesie, şi pe care nu o vor înţelege niciodată, este că acest club, „Frâna” în slangul lor, are 105 ani. În fine, în mintea îngustă şi spălată de „mă’ Petrică, dă pă jesepe, dă mă’ pă jesepe, nu auzi?” cei „una sută cinci ani” sunt inexistenţi. Tre’ să ai cât de cât un pic de de upgrade la etajul superior pentru a percepe realitatea aşa cum este ea, şi anume că aceşti ani sunt ani trăiţi, scurşi prin vene, neinventaţi, neforţaţi, neavortaţi, adică sunt „genuine”! Ăştia din Gruia, frânarii, au trăit cu bune, mai bine de un secol cu echipa lor. Muncitorii, feroviarii, adică ăia cu mâinile crăpate de muncă şi frig, mânjite de vaselină şi noroi, ăia de au făcut tot posibilul să-şi plimbe curu-n-tren „şi la munte şi la mare şi în orice-nprejurare”, părinţii plozilor urâţi de astăzi, comuniştii care au ţinut echipa-n umbră, nu pentru că erau îndrăgostiţi de echipa monocromă a securiştilor din Cluj, ci mai degrabă deoarece muncitorii erau masă mare, care inspira frică (vezi ’89), dar care trebuiau ţinuţi în frâu. Da, i-au lăsat în plata lor, cu echipa lor obscură, scufundată în ligi inferioare, doar să aibă unde defula. Şi bine au făcut, căci tâmpiţii nu au socotit că aşa se naşte un spirit, o echipă. Uite aşa s-a născut spiritul de frânar. Acesta nu va muri niciodată, ceferişti vor exista mereu, noi vom exista mereu.

Ah!, că acum galeria lor este mai mare ca şi galeria noastră, „who the fuck cares”? Să fie! Frânarii s-au bucurat mereu de viaţă, unde au fost, nu s-au lăsat înregimentaţi de conduceri obscure de club, nu merg la meciuri plătiţi, nu. Noi „merem” la meciuri să ne bucurăm, în orice condiţii, nu „merem” să facem din galerie Armata a 4-a a Transilvaniei. Lăsaţi-i pe ceilalţi să fie mulţi, ordonaţi şi proşti. Noi am fost, suntem şi vrem să fim liberi. Să mergem acolo unde putem iubi o echipă, unde nu trebuie să strigăm la comandă, unde ne putem duce copiii, nepoţii să se îndrăgostească de CFR Cluj, de stadion, de echipă, unde poate sta soţia alături, unde tata şi bunicul au ochii fericiţi.

De ce este atmosfera faină în Gruia? Tocmai din acest motiv, din cauza celor 105 ani ce ne-au crăpat mâinile, care ne-au biciuit faţa, care ne-au făcut flămânzi, din care nu am ieşit pentru că nu am dorit, care ne-au făcut să ne ocupăm meci de meci locul mândri, de parcă locul acela a fost al nostru, al fiecăruia, lăsat din generaţie în generaţie. Nu-i aşa că simţiţi în Gruia că stadionul e al vostru, personal? Sau măcar locşorul acela de pe bilet, de pe abonament? Ba da, de fapt simţi cum totul îţi aparţine, tribune, atmosferă, jucători, firele de iarbă, tot, iar tu aparţii lor. No’ când or simţi urangutanii care împroaşcă cu prostie peste tot acest lucru pe stadionul lor, atunci vor înţelege… poate. Până atunci e imposibil să încerci să convingi că CFR-ul este Frâna care nu ne lasă să alunecăm spre moarte.

Nu vă mai luptaţi cu proştii „că ieste mulţi”, bucuraţi-vă de locul vostru, de CFR Cluj, căci da, l-aţi moştenit de la părinţi, de la bunici şi străbunici.

Bucuraţi-vă că la Frâna vine un nou frânar în fiecare zi, bucuraţi-vă că sunt copii, copiii noştri, care pleacă cu lacrimi în ochi de la prima vizită pe stadion de fericire că şi-au găsit echipa. Echipa lor!

Bucuraţi-vă că, deşi o mai dă rău în străchini, Arpike acesta al nostru e nebun. „Amu’s” nu ştiu câţi ani în Divizia C a spus că „vom fi campioni”, astăzi spune că „vrea o finală europeană”. Cred că e mesajul pe care fiecare frânar l-a aşteptat: da, Frâna există, vrem mai mult, vom exista. „Api’ o fi Arpike nebun, da’ nebun o fost şi amu’s zece ani”. Că peste alţi zece o fi altul, nu-i bai, că peste 100 or fi copiii noştri stăpâni pe firele de iarbă din Gruia, Doamne ajută! Nu-i fac reclamă, omul cu bani se descurcă singur, cred, însă eu aştept ziua când va veni şi va spune, „da măi, sunt frânar”! Să fim compleţi, nu de alta.

Hai Frâna! Hai ai noştri!

Autor: Chefere